class="p1">  — Ceea ce face Stănică mi se pare foarte suspect, spuse Pascalopol către Felix şi Otilia. Să fiţi cu ochii în patru. Cu siguranţă că doctorul a fost trimis de cocoana Aglae. Am impresia că am auzit de el, e unul dintre acei rataţi ai meseriei, cu care se aranjează decesele cu moşteniri importante, gata să dea orice mărturie.

  — Dar ce rost are să vină aici, nu înţeleg, spuse Felix.

  — Zici că îi făcea examenul sistemului nervos? Urmă Pascalopol, apucând pe Felix prieteneşte de braţ. Întreba de infecţii, de avort, fireşte. Cu alte cuvinte, voia să vadă dacă nu cumva Costache e pe cale de a se scrânti, de a deveni iresponsabil. Un şnapan de ăsta, care are curajul să intre nepoftit în casa omului şi să-l dezbrace, e în stare de orice. Poate să insinueze că a avut impresia că Costache era atins, că bâlbâiala, pe care toată lumea i-o ştie, e un fenomen suspect etcetera. Dacă cucoana Aglae ar fi întrebată, ca martoră, ce ştie despre bâlbâiala inofensivă a bietului Costache, ce credeţi c-ar spune? Cei doi erau nedumeriţi.

  — Ar fi în stare să spună că Costache n-a avut-o înainte şi că numai de câtăva vreme i-a venit, că Costache a început să devină iritabil, c-o goneşte pe ea, pe soră-sa. Lumea o crede, ca soră.

  — Dar de ce? Se chinuia mereu Felix cu întrebarea.

  — Eşti copil! O vezi pe fata asta? (Arătă spre Otilia.) Fata asta n-are pe nimeni, decât pe moş Costache, care, să nu fim nedrepţi, o iubeşte. Datoria lui este însă să-i lase un rost, fiindcă i-a mâncat averea bietei maică-sa, sau s-o adopte, ca să-i asigure succesiunea. Dacă ar vrea (spuse el ca pentru sine), de mult n-ar mai interesa-o mizeriile astea. Dar, în sfârşit! Ei bine, cucoana Aglae, condusă de Stănică ăsta, care e un escroc (să nu te superi, domnişoară Otilia) şi umblă după procopseală, e capabilă să declare că Costache s-a smintit şi e iresponsabil, aducând mărturia doctorului. Pentru bani, capeţi orice declaraţie. Costache pus sub interdicţie înseamnă scoaterea din casă a domnişoarei Otilia.

  — Vai! Se înspăimântă Otilia de raţionamentul dur al moşierului.

  — Aşa ceva n-are să se-ntâmple, nu-ţi fie teamă, o mângâie Pascalopol, Costache e sănătos, trăieşte mai mult decât noi toţi; dar trebuie să fii prudentă. Spionajul e cam ruşinos, dar uneori e sănătos. Domnul Felix merge des prin casa cocoanei Aglae, n-ar strica să tragă cu urechea. Trebuie să ţină şi el la dumneata (am văzut eu că ţine, nuanţă Pascalopol cu o ironie bonomă), cum ţiu şi eu, şi moş Costache… ca la o fiinţă gingaşă, care merită ocrotirea, ca la o floare rară. (Felix privi pe moşier, aprobând, gata la devotamente.) Să fim preveniţi, să nu-i facă lui moş Costache cine ştie ce boroboaţă. Stănică ăsta e îndrăzneţ, neruşinat, ştie, ca orice avocat, toate şicanele.

  — Nu-mi vine să cred, mai rezistă conştiinţa Otiliei, că tanti Aglae ar fi în stare să ajungă până la mârşăvia asta, măcar de ruşinea lumii, fiindcă, altfel, este într-adevăr lipsită de orice sentimentalisme. De ce ar da de bănuit? O cred mai ipocrită.

  — Dacă nu s-au gândit la asta, atunci au vrut să ştie, emise Pascalopol altă ipoteză, dacă Costache o mai duce mult. Să vadă cum merge inima, dacă n-are vreo racilă, să-l supravegheze de aproape. Ştii de ce nu l-a lăsat pe Costache să se mute? Ca să nu scape de sub ochii ei. Dacă moş Costache ar fi mai de înţeles, de mult îl făceam să-şi pună afacerile în regulă.

  Moş Costache se întorsese îmbrăcat cu paltonul, dar cu faţa întunecată.

  — Aaasta nu-nu-nu-mi place… Să nu-mi mai vvvie pe-aci! Protestă el, prea târziu.

  Pascalopol îl luă de braţ şi-l împinse spre ieşire. Ceilalţi se pregăteau şi ei să-l urmeze, fiindcă moşierul îi invitase seara în oraş. Când trăsura se urni, Pascalopol spuse bătrânului, îmbietor:

  — Măi Costache, fă-mi, mă rog, plăcerea şi treci mâine dimineaţă pe la mine, am să-ţi spun lucruri care te interesează.

  Felix, aşezat pe banchetă, avea privirea îndreptată înspre punctul de pornire. La poarta casei Tulea zări o îngrămădire de capete care priveau înspre trăsură cu expresii sumbre. Mai mult prin intuiţie, distinse, pe lângă silueta doctorului, care pleca, pe acelea ale Aglaei, Aurichii, Olimpiei şi a lui Stănică, iar mai în fund, cocoaşa îmbrobodită a lui Simion.

  Felix îşi dădea prea bine seama că iubeşte pe Otilia, fără să poată determina conţinutul acestui sentiment. Uneori îl urmăreau genunchii mici ai fetei, în poziţia în care ea îi îmbrăţişa. Erau nişte genunchi caşti şi ştrengari în acelaşi timp, cu o personalitate a lor proprie, şi lor ar fi voit Felix să le comunice printr-un limbaj mut dragostea lui. Altă dată, părul căzut în bucle creştea în visele tânărului şi-l inunda. Să-i spună Otiliei c-o iubeşte în faţă, Felix nu putea. Otilia era familiară, liberă în mişcări, şi ceea ce cu altă fată trebuia câştigat după îndelungi tactici, cu ea se câştiga dintr-o dată. Asta dezorienta pe Felix. Otilia îl lua de braţ, Otilia îl mângâia matern cu degetele-i subţiri, Otilia-i vâra mâna făcută pieptene prin părul mare, zicându-i: „Trebuie să-ţi mai tai pletele, parcă eşti Samson”. Copleşit de aceste voluptăţi, Felix nu era însă mulţumit, fiindcă nu era sigur că sunt un semn de dragoste. Odată voi să răspundă acestor familiarităţi, să iasă din starea de protejat, şi la un mic serviciu al Otiliei făcu gestul de a-i săruta mâna. Otilia se depărtase prea repede, spre a-i îngădui omagiul, apoi băgase de seamă şi se răzgândise.

  — Vrei să-mi săruţi mâna? Întrebă ea simplu. Uite!

  Şi-i întinse mâna la gură. Cu astfel de purtări ale Otiliei, Felix nu putea face progresul cel mare, care, după el, trebuia să fie o mărturisire înflăcărată, urmată de îngenuncheri şi efuziuni indicibile. Otilia s-ar fi uitat râzând la el şi i-ar fi omorât vorbele pe buze, cum se