mai întâmplase. Şedea într-o zi pe pat cu mâinile sub căpătâi şi urmărea cu tot sufletul mişcările Otiliei, de alături. Îi spunea în gând tot ce nu îndrăznea să-i spună în faţă. Deodată, Otilia apăru în pragul uşii deschise:

  — Ce faci tu aici, ziua nămiaza mare? La ce te gândeşti?

  Se aşezase pe marginea patului lui Felix, înainte ca acesta să fi avut vreme să sară jos:

  — La ce te gândeşti? La ce te gândeşti?

  Şi-i tot răsucea un nasture al hainei. Felix îşi culese forţele.

  — Aş vrea să-ţi spun ceva odată, Otilia, mi-e frică însă…

  — De atâtea ori mi-ai spus că vrei să-mi comunici ceva misterios. Spune odată, că nu te mănânc. Haide, că mă grăbesc. Vai, ce treabă am!

  Lui Felix i se păru ridicol să facă o declaraţie în asemenea împrejurări. De aceea se obişnuise să le facă în şoaptă, când Otilia nu era de faţă. Se închidea în odaie cu o fotografie a fetei şi se lăsa în voia visării. O cuprindea de mâini, o trăgea spre el, îşi apropia buzele de urechea ei şi-i şoptea indefinit: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc”. Nu mai putea dormi, dar căuta patul. Acolo, întins, intra în visul unic, enervat când era pe cale să-i scape. Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca şi fugea, se trezea speriat şi o aducea înapoi. Începuse să nu mai poată visa altceva şi căpătase adevărate insomnii, care-i făcuse cearcăne la ochi. Ziua scria în caiete, caligrafic: „Iubesc pe Otilia”. Căuta, recurgând chiar la disimulaţii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă spontaneitate. De altfel, faţă de Otilia îşi exercita sentimentul filial, rămas nefolosit din pricina morţii timpurii a mamei lui. Simţea nevoia să i se mărturisească, să se aşeze sub protecţia ei, să facă întocmai ce i se ordona.

  — Felix, striga câteodată Otilia, cum eşti de neatent! Îţi cade nasturele de la haină. Vino încoace, să ţi-l cos!

  Atenţia aceasta era cu atât mai hazlie, cu cât Otilia îşi pierdea nasturii ei fără nici un regret, şi mai degrabă arunca o rochie la gunoi, decât s-o repare. Felix venea supus şi pregustând voluptatea apropierii. Otilia îl trăgea spre ea cu o dulce violenţă, ţâţâia din gură nemulţumită, atârna un fir de aţă în gura lui Felix, ca să nu uite (superstiţie pe care o cultiva mult), şi apoi cosea nasturele, în vreme ce Felix îi sorbea parfumul părului ei risipit sub chiar obrajii lui. De la o vreme, nasturii, fiind cusuţi prea solid, nu mai cădeau, încât într-o zi Felix, simţind nevoia imperioasă de a sorbi respiraţia Otiliei, rupse un nasture şi merse la ea.

  — Mă mir, zise Otilia, doar ţi l-am cusut bine deunăzi! Nu-l bănui, sau se prefăcu că nu-l bănuieşte, ci numai se arătă supărată de atâta neglijenţă. Căzut pe panta disimulaţiei, Felix se pretextă bolnav. Otilia, serioasă, îi vâra mâna prelungă de-a lungul gâtului, să vadă dacă n-are temperatură, îi făcea ceaiuri, şedea pe marginea patului, nedându-i voie să se dea jos din el. Deodată îi intră în cap că Felix nu se hrăneşte bine.

  — Se-nţelege, Marina găteşte dezordonat, eu nu mă ocup, eşti subalimentat. Munceşti şi prea mult.

  Supraalimentaţia impusă de Otilia se reducea, când îşi aducea aminte, la un baton de ciocolată sau la o prăjitură vârâtă cu sila în gura lui Felix, care se supunea cuminte, fiindcă putea muşca puţin şi din degetul fetei. Toate maternităţile acestea durau atât cât Otilia era numai cu Felix, acasă. Pe dată ce apărea Pascalopol, sau o chema în oraş, Otilia redevenea distrată şi nerăbdătoare de petreceri inedite. Atunci toate gingăşiile ei faţă de Felix îşi pierdeau, spre ciuda acestuia, orice semnificaţie. Dacă Pascalopol intra în chiar clipa când Otilia cosea nasturele lui Felix (lucrul se-ntâmplă o dată), fata nu lăsa lucrul, nici nu-şi schimba stilul familiar, dar ochii ei erau iluminaţi, şi, pe dată ce sfârşea, alerga la moşier şi începea cu el obişnuitele calinerii. Felix rămânea astfel un copil inofensiv, care nu concurează pe oamenii mari. Din această cauză, el se umplu de o gelozie aprinsă şi hotărî să lămurească cu orice chip situaţia. Neîndrăznind să înfrunte oral pe Otilia, se decise să-i scrie. Luă o foaie de hârtie şi aşternu pe ea lămurit aceste cuvinte: „Otilia, nu stau aici decât pentru tine, fiindcă te iubesc. Altfel, aş fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai văzut asta? Felix”

  Întâi se gândi să trimită scrisoarea prin poştă, însă putea sosi când era şi el de faţă, şi asta nu-i convenea. Hotărî să i-o pună în cameră, dar şi aşa trebuia să fie prudent, ca nu cumva Marina, dereticând odăile, s-o arunce. Aşteptă până ce Marina termină dereticatul într-o zi în care Otilia nu era acasă, şi apoi depuse plicul cu indicaţia „Domnişoarei Otilia” pe pat, pândind neliniştit în odaia lui. La ora unu se auziră şi paşii Otiliei, uşa trântită, pârâitul patului, în care se aruncase spre a se odihni puţin. Felix îşi comprimă palpitaţiile grozave ale inimii.

  — Felix, se auzi strigătul fetei de alături, Felix, tu eşti acolo?

  — Da, răspunse acesta cu glasul stins. Îşi închipuia că fata citise scrisoarea.

  — Mi-e o foame nebună. Să mergem să mâncăm. Papa mi-a spus în oraş că nu vine la prânz. Dar vino încoace.

  Felix trecu dincolo ca un criminal prins asupra faptului. Otilia era întinsă pe sofa, îmbrăcată aşa cum venise din oraş. Până şi umbrela de soare se afla lângă ea. Tânărul cercetă fugar suprafaţa sofalei, dar nu zări nimic. Văzu scrisoarea, în sfârşit, pe marginea mesei, nedesfăcută. Fata o luase deci de pe pat şi o pusese pe masă, fără s-o citească. „Dar dacă n-o va citi deloc?” se-nspăimântă Felix. Îi venea să atragă atenţia Otiliei asupra scrisorii şi apoi să fugă, fiindcă, în fond, lui îi era frică de a pronunţa cuvintele de foc. Otilia se sculă şi, luându-l