de braţ, îl îndreptă spre uşă. La masă, Otilia fu volubilă, îi spuse impresii de Conservator, îl întrebă despre activitatea lui universitară. Simţise că Felix era preocupat.

  — Ce ai, Felix? Eşti aşa distrat! Te pomeneşti că eşti îndrăgostit! Nu m-aş mira, cu atâtea colege…

  Felix se simţi dezamăgit de presupunerea Otiliei, şi prin gând îi trecu toana de a smulge înapoi scrisoarea. Otilia îl ţinu mult de vorbă, apoi trecu în odaia cu pianul şi-i cântă anume fraze, apelând mereu la atenţia lui, în sfârşit îl sfătui să se ducă să se odihnească, fiindcă părea obosit.

  — Mă duc şi eu, vreau să citesc ceva, de mult n-am mai pus mâna pe o carte.

  Felix fugi înainte, ca să nu fie de faţă la găsirea scrisorii, şi aşteptă cu respiraţia încordată. După o îndelungă ciorovăială cu Marina, Otilia urcă scările. Se auzi când intră în odaie, duşumeaua pârâi uşor în câteva puncte greu de precizat, Felix bănui că Otilia se oprise în faţa mesei. Apoi urmară mici zgomote indistincte şi… Nimic. Felix se feri să dea ochii cu Otilia şi rămase închis în odaie. Când, târziu, ieşi, ca un hoţ, uşa odăii fetei era deschisă, scrisoarea lipsea de pe masă, iar Otilia era în oraş. Se-ntoarse la masă cu Pascalopol şi cu moş Costache, privi pe Felix degajat, se purta ca şi când nimic nu se-ntâmplase. Contrariat, Felix deveni îndrăzneţ şi încercă să controleze efectul scrisorii. Făcu aşa încât să se afle la un moment dat singur cu Otilia. Fata îl privi franc, îi spuse vorbe indiferente şi nu păru nici intimidată, nici cu conştiinţa încărcată. Lui Felix îi încolţi bănuiala că scrisoarea nu-i căzuse în mâini şi făcu atunci ceea ce altă dată n-ar fi făcut. Profitând de faptul că Otilia era jos cu Pascalopol, intră în odaia ei, aruncă ochii pe pat şi pe masă, pe duşumea, însă nu fu chip să descopere nimic. Scrisoarea fusese luată de cineva, în orice caz.

  A doua zi, la masă, Otilia fu tot atât de senină, seara nu veni deloc. O mâhnire mare cuprinse pe Felix, o silă de toate, şi prin cap îi trecură idei extravagante. Se gândea să lase totul baltă, să fugă undeva în lume, ca fochist pe un vapor, îşi închipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi făcut să sufere şi să plece, o vedea plângând. Melodrama asta inexorabilă îi mişcă toate fibrele sufletului şi prefăcu descurajarea într-o mare durere consolatoare. Îşi chinuia totuşi mintea cu fel de fel de ipoteze: Otilia a găsit scrisoarea, dar n-a bănuit de la cine este, şi-a închipuit că e vreo glumă, vreo hârtie veche a lui Felix; a găsit-o şi, distrată, a aruncat-o fără s-o desfacă; n-a găsit-o deloc, scrisoarea căzând undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubeşte pe Felix. Ipoteza din urmă aprindea gelozia în inima lui Felix. Cum? Otilia are atâta putere de a se preface? Are atât de puţină inimă încât să nu vrea să-i spună o vorbă? E în stare să iubească pe bătrânul Pascalopol şi să-l treacă cu vederea pe el? O undă de mânie trecu prin el şi toate ştirile rele despre Otilia se adunară peste capul lui într-un stol negru, înfricoşător. Nu, nu. Otilia se purtase cu el ca o soră. Nu putea să-l urască. Poate că a supărat-o prin gestul lui. Nu se cădea să-i scrie în chipul acela, care dovedea că pătrunsese în odaia ei (imprudenţă neiertată), ci să-i spună de-a dreptul, discret.

  Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulaţia scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când orice speranţă păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur şi merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de amărăciunea de a fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la întoarcere se aşeză pe o bancă încărcată de zăpadă, şi n-auzi nici huruitul unei trăsuri, nici scârţâitul unor paşi. Îl deşteptă din toropeală o mână subţire care-i ridica bărbia în sus. Era Otilia.

  — Felix, ce faci tu aici? De când te caut cu trăsura! Vai, ce fără minte eşti, câte supărări îmi faci!

  Otilia se lăsă pe banca înzăpezită, într-o descurajare amuzată. Era îmbrăcată într-o haină foarte pe talie, de astrahan, pe care Felix n-o mai văzuse.

  — Şi mai spui că mă iubeşti!

  Felix tresări. Va să zică, Otilia citise scrisoarea. Fata îi ridică din nou bărbia, râzând:

  — Felix, hai, spune-mi, de ce-ai fugit de-acasă? Ţi-am făcut noi ceva?

  Felix lăsă din nou capul în jos şi răspunse, sfărâmat:

  — Dar ştii foarte bine… Ţi-am scris… Nu mai pot aşa.

  — Tu mă iubeşti? Îl întrebă Otilia serioasă ca şi când l-ar fi întrebat dacă e bolnav.

  Felix mărturisi cu capul.

  — Ce copil eşti! Ţi-am citit scrisoarea, dar am uitat, ştii că sunt o zăpăcită. De ce să fugi? Ţi-am spus eu că nu te iubesc?

  Felix tresări deodată înfocat.

  — Otilia, e adevărat? Mă iubeşti?

  — Ei, ei, nu ţi-a spus nimeni că te urăşte.

  Felix fu iar dezamăgit. Luă mâinile Otiliei şi începu să le sărute mărunt, şi le aşeză pe obraz, le strânse, în vreme ce Otilia îl lăsă să facă, zâmbind. Încurajat, voi să capete o confirmare de altă natură şi întinse gâtul să sărute pe Otilia. Aceasta privi puţin, examinând şoseaua pustie, apoi evitând, blând, gestul lui Felix, îl sărută ea însăşi pe obraz, uşor, lângă ureche. Felix era ameţit de fericire.

  — Haide acasă, Felix, şi fii cuminte, mai vorbim noi, altădată. Bietul papa e îngrijorat. Să nu-i spui nimic. O să-l minţim că ai avut lucrări la Universitate.

  Ajunşi acasă, Otilia conduse pe Felix sus, ca pe un arestat, evitând sa întâlnească pe bătrân, şi-l