— Du-te acum şi te încălzeşte. Am să-ţi aduc ceai. Felix, voind să se încredinţeze că nu visa, prinse pe Otilia de mâini.

  — Otilio, nu te juca cu mine, spune-mi, mă iubeşti?

  — Nu-mi eşti indiferent! Dar acum am treabă, stai frumos. Şi, chicotind, Otilia se năpusti pe scări în jos. Felix petrecu o noapte paradisiacă, însă în zilele următoare, insatisfacţia îl cuprinse din nou. Otilia era familiară ca întotdeauna, primea cu aceeaşi bucurie pe Pascalopol, nu se schimbase în fond nimic. Începu să se îndoiască de seriozitatea mărturisirii Otiliei, vru explicaţii. O pândi într-o seară târziu, până după miezul nopţii, când ea se sui în odaia ei şi, după o jumătate de ceas de îndoială, îi bătu în uşă, strigând uşor: Otilia!”

  — Ce vrei? Se auzi glasul fetei în şoaptă, după uşă, sunt dezbrăcată!

  — Vreau să-ţi vorbesc neapărat, trebuie.

  — Nu eşti cuminte deloc, ai să-mi vorbeşti mâine.

  — Acum, acum! Insistă Felix, împingând uşa.

  În întredeschizătură, Otilia apăru în cămaşă lungă de noapte, tremurând de frig. Părul avea o desfoiere de înger, părea, cu picioarele ei subţiri şi cămaşa largă, îngerul vestitor. Scoase pe uşă numai o mână şi mângâie uşor pe Felix.

  — Fii cuminte, Felix, ce mi-ai promis? Poate să ne-audă cineva.

  — Te iubesc! Se tângui Felix şi-i sărută mâna.

  — Te iubesc şi eu, ţi-am spus, dar ăsta nu-i un motiv să faci prostii.

  Felix împinse uşa mai tare, şi Otilia, înfrigurată, nemaiputând păstra poziţia, fugi în pat, unde se aşeză turceşte, îmbrăţişându-şi genunchii şi tremurând dinadins, ca să se încălzească. Felix îngenunche la marginea patului şi-şi aşeză capul lângă poalele ei.

  — Te iubesc!

  — Ştiu asta, răspunse fata, trecându-şi uşor degetele prin părul lui. Cine iubeşte îşi ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt. Tu vrei să-mi faci rău?

  — Să ne căsătorim, Otilia, urmă Felix ideea lui, să plecăm de aici. Avem cu ce trăi. Voi munci.

  — Oh, ce nebun eşti, Felix. Dar nu eşti încă major. Şi-apoi… Tu ai o carieră grea de făcut, trebuie să fii liber, mâine am să-ţi fiu o piedică.

  — Niciodată.

  — Nu e bine ca cei doi soţi să aibă aceeaşi vârstă, urmă Otilia foarte serioasă, bărbaţii se plictisesc repede.

  — Otilia, tu nu mă iubeşti.

  — Ba da, ba da, Felix. Tocmai fiindcă te iubesc. Am visat pentru tine glorie, avere, îţi căutam cu gândul mai târziu o fată drăguţă, blândă. Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol.

  Felix se simţi vexat.

  — Îl iubeşti pe Pascalopol, el e bogat, fireşte.

  Otilia răspunse fără maliţie, visătoare, continuând să-l mângâie:

  — O, nu, bietul Pascalopol e şi el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu ştiu dacă nu se-nşală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Nu-ţi ascund că mi-e drag, în anume înţeles, îmi trebuie; în sfârşit, nu e ce crezi. Voi toţi, bărbaţii, sunteţi, bătrâni şi tineri, nişte copii.

  Complexitatea sentimentelor care umflau pieptul lui Felix, fericirea, nesiguranţa căutau o descărcare. Începuse să-i curgă lacrimi pe obraji.

  — Otilia, nu se poate, nu se poate fără tine. Te aştept cât vrei tu, voi tăcea, voi face tot ce-mi spui tu, te voi apăra, dar lasă-mă să te iubesc.

  Felix se ridicase şi încercase să îmbrăţişeze pe Otilia. Aceasta, sprintenă de obicei şi ironică, pierduse orice îndrăzneală. Ochii i se catifelase, buzele îi tremurau şi primea timidele sărutări ale lui Felix, pe tâmplă, cu un aer supus, pierdut, răspunzând automat cu câte o delicată sărutare, abia schiţată, pe obraz.

  — Vom tăcea, delira Felix, dar ne vom socoti logodiţi şi, când vom fi liberi, ne vom căsători. Voi deveni mare, bogat, pentru tine, şi tu vei urma Conservatorul.

  Otilia oftă.

  — Ce visuri frumoase îmi spui! Nu prea cred în astrul meu. Aş dori din toată inima să fii fericit… Cu mine.

  Stătură aşa pe pat câteva ore, vorbind de toate, sărind prin asociaţiune de la un plan de viitor la impresiuni despre cunoscuţi, uitară aproape cum se aflau acolo şi se treziră în cântecul cocoşului.

  — Felix, pentru Dumnezeu, fugi de aici! Marina e o farfara, dacă ne vede, umple lumea de poveşti. Du-te, du-te.

  Otilia sărută repede pe Felix pe un obraz, iar acesta îi sărută mâna şi o lipi de obrazul lui. De acum încolo, cei doi se întâlneau adesea noaptea, când într-o odaie, când într-alta, şi aşa, pe întuneric, se pierdeau în reverii caste. Felix s-ar fi simţit dezonorat să facă un gest îndoielnic, oricât de neînsemnat, şi când, prin acea tiranie a subconştientului, o imagine senzuală năvălea în mintea lui şi se ţinea, chinuit încerca s-o alunge, se simţea mizerabil, josnic. Era încredinţat de puritatea Otiliei şi pătruns de fericire la ideea unui devotament inocent. Viaţa i se păru plină de sens şi se aruncă cu voluptate în studiu. Mergea din proprie iniţiativă la spitale, făcându-se invitat de câţiva colegi înaintaţi, şi, prin câteva observaţii aruncate în discuţia profesională dintre medicul-şef şi interni, medicul fusese aşa de surprins de cunoştinţele premature ale tânărului, încât Felix devenise un musafir tolerat în chip excepţional să se amestece printre internii care asistau la vizită. Se putea prevesti de pe acum primirea ce avea să i se facă atunci când ar fi sosit epoca internatului. Vizita îndeosebi pe neurologi şi psihiatri, pe doctorul Marinescu de la spitalul Colentina, savant căruia îi plăcea să fie înconjurat, şi unde găsea gratis o bună instalaţie de baie, şi pe blândul, hazliul doctor Obreja, care lăcrima pentru nebunii lui şi-i chema pe rând, ca la o reprezentaţie.

  Felix şi Otilia se plimbau acum