des la braţ la şosea, sau se aşteptau pe rând la ieşirea de la cursuri. Se întâmplă ca de vreo două ori, Pascalopol, venind cu trăsura, să n-o găsească pe Otilia. Şi unul, şi altul rămaseră gânditori, numai Felix privi lucrul nepăsător, egoist. El ruga stăruitor pe Otilia să rupă legăturile cu Pascalopol. Fata încerca să-l convingă de lipsa de rost a gestului.

  — Te temi degeaba de Pascalopol, pot să zic chiar că eşti ingrat. Pascalopol a pus totdeauna o vorbă bună pentru tine şi, fără el, poate că nu te aflai aici. Vei vedea tu mai târziu. El este un om delicat, care ne poate fi de folos unor orfani, în definitiv, ca noi. Pe cine avem noi? Pe papa numai. Papa e bătrân, ascultă de tanti Aglae. Nu m-aş mira, deşi ţiu la el, să mă lase pe drumuri. Nu sunt aşa de orbită să nu-mi dau seama ce pot aştepta şi ce nu de la papa. Tu eşti încă sub tutelă şi n-ai pe nimeni mai de aproape încă vreun an. Papa poate să fie înşelat, să-ţi încurce treburile, a început să fie cam zăpăcit. Nu te mira când îţi spun că Pascalopol, asa, fără să te cunoască (spunea numai că ţi-a cunoscut părinţii), s-a interesat de tine, l-a ţinut din scurt pe papa, care are o stimă grozavă pentru el. De altfel, i-a făcut şi multe servicii. Papa e ciudat. Când mi-ai scris că vii, se-ncăpăţâna mereu să stai acolo. Nici nu ştiu bine ce era în capul lui, dar dragostea pentru el n-o să mă împiedice să-ţi spun că e cam avar. Ai văzut tu singur. El dădea zor că ai să-ţi găseşti o slujbă din care să trăieşti, acolo, la Iaşi, şi că n-o să-i ceri nici un ban. O, nu, să nu crezi cumva că papa ar fi avut de gând să-ţi ia veniturile tale, dar ar fi voit ca tu să faci ce-ar fi făcut el, adică să nu te atingi de bani. Venitul l-ar fi pus deoparte, însă cine poate şti cum stau socotelile lui papa? Eu trăiesc cu el în casă de când sunt mică, şi nu ştiu precis ce are. Nu-i cunosc proprietăţile, deşi sunt oameni serioşi care m-au asigurat că cutare casă e a lui. Tanti Aglae îl întreţine în misterul ăsta, ca să poată pune mâna pe averea lui. Doamne, dacă mâine ar muri bietul papa, Aglae m-ar zvârli în stradă.

  — Eşti cu mine, Otilia, poţi s-o dispreţuieşti, declară fanatic Felix.

  — Ştiu, nu mă-ndoiesc. Şi tu ai nevoie de un protector. Otilia pleda cu atâta tărie cauza lui Pascalopol, încât Felix se îndupleca pentru o zi şi se lăsa convins că moşierul vine numai să ocrotească dragostea dintre el şi Otilia. Când însă Pascalopol sosea seara, întâmpinat de râsetele vioaie ale fetei, omagiat cu furtuni de execuţii la pianoforte, mângâiat, răsplătit cu bucurii naive pentru cel mai mic dar, Felix se întuneca din nou de gelozie şi-i ura moşierului o moarte repede. Într-o după-amiază, Otilia şi Felix erau cufundaţi într-o convorbire de aceasta fără sfârşit, rezemaţi unul de altul, mână-n mână, când se auzi clopoţelul. Otilia şi uitase că aştepta pe Pascalopol. Felix se făcu roşu de ciudă la faţă.

  — Spune-i că nu eşti acasă!

  Otilia se întristă. Căuta să-l convingă că e nedelicat, că-i este milă în definitiv, însă Felix, mai mult din încăpăţânare, nu dădu înapoi. Otilia făcu o figură hotărâtă şi zise serios:

  — Uite, fac asta pentru tine.

  Moş Costache, văzând că întârzie, venise după ea sus. O văzuse cu Felix, dar nu păruse indignat. Nimic din ce făcea Otilia nu-l mira, şi dacă Felix ar fi sărutat-o fiind de faţă şi el, şi-ar fi frecat mâinile ca un notar care înregistrează un act.

  — Papa, zise scurt Otilia, spune-i că nu sunt acasă. Îmi pare rău, dar nu vreau să-l mai primesc.

  Moş Costache se sperie, privi pe Otilia rugător.

  — De-de-dece… Ce? Te-te-te-aşteaptă cu trăsura. Zi-zice că mergeţi la teatru!

  Accentuă în aşa fel ultimele cuvinte, ca şi când Otilia ar fi trebuit să capituleze în faţa acestui argument.

  — Nu, papa, nu merg, sunt obosită, vreau să se termine vorbele.

  Moş Costache plecă plin de stupefacţie şi era aproape cocoşat de uimire când ajunse în faţa lui Pascalopol. Acesta, îmbrăcat într-un costum de seară, vârât într-un mare palton cu guler de astrahan, aştepta îngrijorat, ţinând pe genunchii un baston cu mâner de argint, în chip de cap de ogar.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nu-nu-nu vine, nu este acasă, nu-nu-nu mai poate, se zăpăci moş Costache.

  Pascalopol păli.

  — De ce nu mai poate? Ce s-a întâmplat?

  — Zice că vorbeşte lumea! Se dezvinovăţi Costache. Apoi insinuă: Du-te dumneata sus!

  Pascalopol zâmbi amar.

  — E greu pentru un om de vârsta mea să biruiască, atunci când o femeie nu vrea să-l mai primească.

  Se plimbă în lungul şi latul odăii.

  — Dar, omule, implora el pe Costache, de ce s-o fi supărat domnişoara Otilia, ce s-a întâmplat?

  Moş Costache, prin încovoierea lui, mărturisea nevinovăţia şi nedumerirea. În sfârşit, după o aşteptare zadarnică, Pascalopol se îndreptă spre uşă, în prada celei mai mari mâhniri. Costache întinse spre el braţe de om care se scufundă definitiv în ocean. În zilele următoare, moş Costache, lipsit de prezenţa lui Pascalopol, care îi era necesară ca şi aerul, încercă să spioneze sentimentele Otiliei.

  — Acum poate să vină Pascalopol? Mai eşti obosită? Otilia se aşeză o clipă pe genunchii lui, îl sărută pe frunte, şi zise hotărât şi blând:

  — Nu, papa!

  Pascalopol însuşi trimise un om cu o carte de vizită, întrebând când putea să-şi ia libertatea de a face o vizită, dar fu refuzat cu un pretext convenţional. Lucru curios, în loc să fie satisfăcut de această victorie, Felix se simţi vinovat. Avea sentimentul că a făcut o faptă rea, şi-i lipsea numai