curajul de a mărturisi. Începu să ghicească raţiunea Otiliei de a iubi pe Pascalopol. Lipsea un glas blând şi vesel la ore fixe, omul care făcea cu voluptate bucuria tinerilor şi se supunea capriciilor lor. Purtările lui Pascalopol îi apărură inofensive şi se ruşină de a-l fi izgonit în chipul acela. Un val de respect pentru Pascalopol îi inundă sufletul. De altfel, nu-i fu greu să observe că Otilia nu era fericită. Veselia îi pierise, nu mai cânta la pian, nu mai ieşea în oraş, devenise nervoasă. Felix o găsi odată scormonind sertarele, trăgându-le pe toate afară cu furie. Vorbea singură:

  — N-am o mănuşă ca lumea. Of, Doamne!

  Vindecat de întâiul delir al dragostei, Felix putu gândi mai bine. Ştia că Otiliei îi place luxul, că era nefericită când n-avea un mărunţiş oarecare de modă, că ţinea să se plimbe în trăsură. Colegii de universitate, care-l văzuseră la braţ cu ea, îl bătuseră pe umăr.

  — Hoţule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră. Nu s-atinge nimeni de ea.

  Spre a tăia bârfelile, Felix declarase o jumătate de adevăr.

  — E verişoara mea!

  Ca să-şi satisfacă gusturile, Otilia avea nevoie de bani. Ei bine, cine putea să-i dea? Moş Costache? Acesta uita să dea bani şi pentru coşniţă. Lui, căruia îi datora în mod legal bani, nu-i dăduse până acum niciodată. Începu să ghicească rolul lui Pascalopol. De bună seamă că acesta întreţinea larg pe Otilia şi lăsa şi pe moş Costache să ciugulească puţin. O nouă furie îl cuprinse la această idee.

  De ce Otilia să se umilească? Îi va da el ce-i trebuie. Luă hotărâri eroice, să câştige, să facă daruri Otiliei. Curând îşi recunoscu singur naivitatea. El însuşi n-avea nici un ban, şi, dacă nu l-ar fi ţinut moş Costache, n-ar fi avut ce mânca. Tot ce căpătase, căpătase prin Otilia. Cu moş Costache, până la majorat, nu era chip de înţeles. Pipăi terenul în toate direcţiile. O slujbă ar fi putut căpăta, nici vorbă, dar renunţând la Universitate. Situaţie umilitoare, care îi repugna. Ar fi consimţit să dea lecţiuni particulare, însă mare lucru n-ar fi câştigat. Apoi Otilia îl ţinea din scurt, îl întreba unde se duce, îi amintea mereu că un viitor strălucit îi aşteaptă şi că trebuie să muncească. O singură carte de medicină cumpărată de Otilia pentru el costa mai mult decât ar fi putut el câştiga într-o lună. Otilia dispunea, când voia, de sume mari, putea să-şi facă orice gust. Descurajarea înjumătăţi mândria virilă a lui Felix, dar o împrejurare îi nimici şi ultimul rest de gelozie. Aurica îl întrebă într-o zi, răutăcios:

  — E adevărat că Pascalopol a părăsit-o pe Otilia?

  — Nu ştiu nimic, zise mahmur Felix.

  — Am aflat eu! Stărui cu o rea satisfacţie Aurica. Nici nu se putea altfel. Un om distins ca Pascalopol trebuia să vadă în sfârşit că nu e nimic interesant într-o dezmăţată ca Otilia. Să bagi numai de seamă să nu cazi dumneata în cursă. V-am văzut cam intimi.

  Felix ar fi fost în stare să-i spună Aurichii: „Te înşeli, Pascalopol moare de dragul Otiliei şi ai sa vezi că are să se-ntoarcă!” îl opri numai amorul propriu. Zise:

  — Oricine ar fi fericit să se bucure de atenţia Otiliei.

  Aurica îl privi bănuitor, semnificativ. Felix l-ar fi adus el însuşi pe Pascalopol, dacă nu l-ar fi oprit gelozia şi mândria. Îi ajută întâmplarea să repare ceea ce i se părea un exces. O mână îl prinse cu putere de braţ pe stradă. Era Pascalopol. Moşierul nici nu-l mai întrebă ce face, ci-i spuse blând:

  — Te-aş ruga să vii puţin cu mine! Vreau să-ţi vorbesc. Lui Felix îi batu inima cu putere. Se miră el însuşi de contrastele inimii omeneşti. Se temea de Pascalopol din gelozie, şi totuşi se bucură văzându-l, ca de un câine credincios pierdut şi regăsit. Pascalopol îl conduse pe Felix, ţinându-l mereu afectuos de braţ (se întâlniseră pe Calea Victoriei), şi în curând se aflară pe scaune, unul în faţa altuia, în biroul moşierului. Acesta turnase în două păhărele un lichior verde. Pascalopol tuşi de câteva ori ca un orator care are trac, se plimbă prin casă, iar Felix stătea cu inima puţin strânsă, ca un vinovat care se aşteaptă la un rechizitoriu. Pascalopol, după ce bău două păhărele, repede, se hotărî:

  — Iubite domnule Felix, nu ştiu dacă ai să mă crezi când îţi voi spune că ţiu mult la dumneata şi că am regretat că nu te-am putut vedea.

  Felix lăsă capul în jos, jenat. Pascalopol părea emoţionat.

  — Domnule Felix, spune-mi drept, bărbăteşte, de ce nu mai vrea să mă primească domnişoara Otilia?

  — Dar eu… Eu nu ştiu… Eu…

  Felix se făcuse roşu la faţă. Pascalopol înfipse întrebarea drept ca un ac de injecţie.

  — O iubeşti pe domnişoara Otilia? Spune-mi ca unui părinte! Felix, supus unei astfel de inchiziţii, simţi că nu era încă bărbat şi se tulbură. Tăcerea lui era afirmativă.

  — Va să zică, o iubeşti! Trase Pascalopol încheierea. Nici nu se putea altfel. Ca bărbat sunt puţin indispus, dar ca prieten, te-nţeleg şi te aprob. Domnişoara Otilia e o fată rară. Însă, dă-mi voie să adaug: eşti sigur că o vei iubi mereu?

  Felix făcu un gest de mică indignare. O va iubi, zicea el muteşte, în veci.

  — Ştiu, ştiu, urmă Pascalopol, acum o iubeşti înflăcărat, ca orice tânăr, însă poate să fie la mijloc un fenomen de tinereţe, de exuberanţă. Şi eşti iarăşi sigur că Otilia te va iubi totdeauna? Nu mă exprim bine. De iubit, te va iubi mereu, căci e o fată excelentă, dar zic, eşti sigur că va fi mereu fericită? Otilia, o cunosc prea bine, e un temperament de artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării. A o închide acum într-o căsătorie înseamnă să-i deformezi caracterul, să-i stingi avântul, graţia. Eu, domnule Felix, dă-mi voie