Răcăciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare că se spune Messing. Să ştii că ai dreptate. A, mărar e uşor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cădem, Al. PaL. Şi cu mine, de rând la serviciu pe cameră chiar a doua, ori a treia zi. Nu ştiu care binevoitor ne îndeamnă să folosim cenuşa din sobiţă; apa – apă rea, puturoasă, viermănoasă – e foarte puţină. Avem de spălat în câteva clipe şaizeci de gamele, ori şaptezeci. Cenuşa se combină cu zeama de arpacaş şi formează un pap rezistent. Puţina apă de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciudă: doi intelectuali care se fac de baftă din neîndemânare. Schimbăm priviri lipsite de orice simţ al umorului. Ce ne facem? Dumnezeu se îndură de noi şi face o minune. (Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.)

  — N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles când le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decât un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul.

  H. C. Wells în The Research Magnificient: două mari forţe: frica şi aristocraţia. Acum îl înţeleg. Frica trebuie învinsă. Nu există în lume decât un singur lucru, decât unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz.

  Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie – ori de viaţă – după ale uzurii şi oboselii: schelet, cod, model electric.

  — Minunea constă în aducerea suplimentară, cu totul neobişnuită, a unei balii cu apă de către plantoanele de pe coridor. Suntem puşi cu faţa la perete şi mâinile pe ceafa când se deschide uşa; după închiderea ei, ne întoarcem şi aflăm balia. Ba mai mult, mâncarea pentru seria doua întârzie ca niciodată, aşa că Al. PaL. Şi cu mine putem prezenta atunci când ne sunt cerute la vizetă nişte gamele ce s-ar zice curăţate.

  Manole repeta ruga lui La Hâre, unul din căpitanii care au luptat alături de Ioana d'Arc: poartă-Te, Doamne, cu mine cum m-aş purta eu cu Tine dacă aş fi eu în locul Tău şi Tu într-al meu.

  —l5 martie 1960

  Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

  Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspândiţi pe unde s-o nimeri: Este aşadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului. N. N. P. A avut dreptate.

  — Hărmălaie, harababură, aglomeraţie crescândă (noi deţinuţi nu încetează să intre pe uşă), mai toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce în ce mai lungi la tinetă (suntem mai numeroşi zi de zi şi pe mai toţi ne doare burta), învălmăşeală, frig, răcnete ale gardienilor, vizite inopinate ale locotenentului Ştefan: înjură de mama focului, se holbează fioros şi ne ameninţă că „ne sare în cap”; se fac controale şi cei găsiţi cu şireturi la bocanci sunt trimişi la „neagra”. Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi. Lotul Noica-Pillat, câţi sunt aici, nu ia aminte la tămbălău şi organizează câteva cercuri de cultură: lecţii de sanscrită predate de dr.-ul Al-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (Dr.-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); „deschid” şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G. (care se dovedeşte a fi o personalitate cu totul excepţională: numai tărie, curaj, bună dispoziţie, adâncime în tot ce spune, serviabilitate, ţinută) au loc şi nişte şedinţe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod obligator toţi „cursanţii”. Prima temă e teoria actului. În paralel se povestesc marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelaşi (eu). Marii iniţiaţi de Schure (Em. V). Revolta maselor de Ortega y Gasset (T. Ea.). Sunt şi subiecte mai lumeşti: un domn Radu Ant. – oltean şi legionar – ne vorbeşte amănunţit despre pregătirea bucatelor la ţest.

  Stârniţi de exemplul nostru, ceilalţi intelectuali din celulă – rămaşi până acum în morfolită rezervă – se pun şi ei pe treabă: un grup de ofiţeri superiori predă: istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii