ce n-ai revenit cu telefonul?” „Fiindcă domnul Cucu m-a avertizat că nu ești acasă la această oră și că probabil n-o să fii nici mai tîrziu, faci Revelionul cine știe unde, fiindcă i-a spus nevastă-sa că n-ai pregătit nimic acasă…” „Futu-l în cur pe mă-sa pe domnul Cucu al tău, te-ai apucat să pălăvrăgești cu el despre lucruri care nu-l privesc, cînd puteai foarte bine să revii cu un telefon… Te costa mult dacă…”

În clipa aceea Suzy se ridică și ea în capul oaselor, își drese cu o mișcare fermă părul și mă întrerupse: „De ce strigi, zise cu un mic reproș senin, nu vezi că e o neînțelegere? Treceți în odaia cealaltă și discutați.” În care odaie? Acolo stătea mama inginerului, bătrîna doamnă Cucu. „A! nu știi, zise Suzy, e plecată de sărbători, mi-a spus mie…” Mă dădui jos din pat, deschisei șifonierul, trăsei halatul pe mine și trecurăm dincolo. „De altfel, după o astfel de primire, nici n-avem ce să discutăm”, zise Matilda după ce ne așezarăm pe scaune. Dacă vrei să mai stai cu Silvia…” „O clipă”, o oprii și mă ridicai și trîntii cu putere ușa întredeschisă care da în odaia grobianului farseur, domnul inginer Cucu, și a nevesti-sii, pentru care simții în secunda aceea simpatie, bine făcea că îi toca cu clămpănitul ei casant nervii lui prea groși… era ea pisăloagă, dar, vorba lui Caragiale, nu era groabă, ca bărbatu-său.

Silvia simți pesemne că ușa trîntită și expresia mea furioasă nu îi erau adresate ei, ci maică-sii, și avu un surîs divin: tata o înveselea. „Ah, zisei, ia vino tu încoace!” Și o luai în brațe și clipe lungi durară pînă mă desprinsei de roua ochilor ei inocenți. „Ta-taaa, îmi șopti, nu prea copleșită de mîngîierile mele, vreau să-ți spun ceva.” Aoleo, gîndii, ce-o fi vrînd să-mi spună? Nu mai știam bine cînd mă iubea și cînd nu, acel ci de altădată, semnul tandreței ei infantile și totale, se topise din pronunția ei pentru mine? Dar nu, surpriza veni… „Ci, ci, o auzii spunînd, la mulți ani, ta-taaa!” „De ce nu-i răspunzi fetiței?”, zise Matilda observîndu-mă cu un ochi cercetător care sticlea de supoziții și presupoziții alergîndu-i foarte sprintene și viclene prin minte (desigur, n-o mai iubeam pe Silvia, acum cînd iubeam pe altcineva, a știut ea totdeauna că…). „Dacă i-aș răspunde, zisei, tu de ce ai mai avea să te miri?” „Nu mă miră, îmi răspunse foarte rece (euforia îi pierise), în orice caz, dacă vrei să mai stai de vorbă cu ea (și simții că nu din proprie voință mai concepea un asemenea lucru, mai avea și Silvia ceva de spus), în casa asta n-o las, ne găsești la Tasia, unde o să stăm vreo săptămînă.” „De ce, mamă?”, zise Silvia, cu un glas în care ea sugera că replica mamei nu va fi auzită. Nu era o întrebare, de ce, mamă, ci o afirmație, ba da, mamă. „În nici un caz, îi spuse Matilda crîncenă, tu n-ai văzut că tata nu e singur?” „Ci, ci ce dacă? zise Silvia. Nici tu nu ești, ci singură, ci cînd tata vine pe la noi!”

O tăcere ca după o sentință se lăsă în urma acestor cuvinte neașteptate. „Trebuie să recunoști, mă adresai în sfîrșit Matildei, că Silvia gîndește logic. O să stea cu mine pînă plecați.” O bătaie discretă în ușă o împiedică pe Matilda să răspundă. „Da”, zisei, și Suzy intră. Se vedea că luase o hotărîre, se îmbrăcase, își pusese blana, voia, desigur, să plece. Dar nu se grăbea, se așeză cuminte pe un scaun. Se pieptănase lins și își strînsese părul la ceafă în coadă de cal, cum era moda printre fete. „De ce nu mi-o prezinți pe soția ta?”, zise Matilda. „Suzy Culala mă cheamă, doamnă! răspunse ea prompt. Aveți o fetiță extraordinară”, continuă cu un surîs ca un brici și cu un glas în care răzbătea un orgoliu retras și rece, îndepărtat de noi toți și de clipa de față: „aveți” adică eu și Matilda, ea n-avea ce căuta acolo. Surîsul ei mă îngheță. Nu negase că n-ar fi soția mea, totuși își spusese numele de fată. „Îmi dați voie, doamnă, să-i spun ceva fetiței dumneavoastră?” Și surîsul glacial se accentuă atît de tare, încît deveni parcă de gips, însă un gips viu, ca al tinerei necunoscute care se înecase în Sena, mai frumos și mai misterios ca al Giocondei, fiindcă undele care o învăluiseră nu-i alteraseră expresia de beatitudine și încredere cu care se încredințase apelor. Matilda tăcu, știind parcă dinainte că Silvia n-o să-i aștepte răspunsul, ceea ce fetița și făcu, se apropie de necunoscută și își lipi urechea și ascultă fără să se mire de șoaptele care urmară. Îmi încordai auzul, dar șușoteala era ininteligibilă. Ce-i spunea Suzy, ce secret atît de rapid i se născuse în minte? „Da? se detașă ea, ai înțeles? Vino încoace!” Și iar îi șopti ceva, pesemne îi repetă, fiindcă după aceea (a înțeles sau nu, fetița) se ridică în picioare: „Am plecat, mi se adresă, vorbim la telefon…”

Numai cei încleiați în propriul lor trecut au, adesea, senzația că prezentul e vertiginos. Nu reacționează la el. Rămăsei inert. Da, gîndii, o să vorbim la telefon. Aici erau niște socoteli de reglat. „Cam isterică soția ta”, zise Matilda. „Mai puțin isterică decît tine”, îi replicai. „Da, reluă Matilda, o să vorbesc cu ea și o să-i spun că o s-o nenorocești ca și pe mine.” „Nu mai spune! Ești nenorocită?”, o întrebai cu o prospețime jubilatoare în glas. „Ai vrea tu!” „Eu nu vreau de la tine nimic, las-o pe Silvia aici și…”

Mă redresai, simțind că trebuie să mă smulg imediat din capcana imenselor noastre ciocniri de odinioară. La ce bun? Tot ceea ce mai aveam să ne spunem nu mai rima cu nimic. Prezentul devenea vertiginos. Intrai în odaia mea și deschisei liniștit șifonierul. Se golise, nu mai atîrnau în el decît costumele mele. Intrai în baie, dar nu mai regăsii sub oglindă obiectele ei de toaletă. Revenii: