cercetai mai atent odaia, să descopăr un semn. Dar știam că nu va fi. Da, nu mai aveam ce să mai văd, operase, fata asta, cu o rapiditate uimitoare. Își luase tot ce era al ei, nu mai lăsase nimic în urmă… Ba nu: „Vorbim la telefon”… Asta putea să nu mai însemne mare lucru… Mă lungii în pat, cu mîinile sub ceafă, în timp ce auzeam ușa de la intrare trîntindu-se. Nu tresării, știam că Matilda plecase și o luase și pe Silvia cu ea…

Astfel începu pentru mine noul an, da, chiar anul de-acum, cînd scriu toate acestea; cel fatal…

PARTEA A ZECEA Capitolul I

Închisei cu o mișcare furioasă șifonierul căscat, din care Suzy „zburase ca o lașă” (cum s-ar fi exprimat despre noi Caragiale, luîndu-ne peste picior), și îi trăsei eu însumi dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă așa era, Suzy părăsise vertiginos cuibul nostru ca și cînd ar fi simțit apropierea hultanului. N-aș fi putut zice însă că fugise speriată, dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbindu-i Silviei la ureche, arătase mai degrabă siguranță de sine și parcă o stranie jubilațiune. Acum vedeam clar ce era: bucuria unei înstrăinări rapide și bine întemeiate, asemeni celor care descoperă brusc cum întîmplarea îi servește miraculos, de o mie de ori mai eficace decît oricare alt efort al unei hotărîri deliberate. „Ei! zisei, întinzîndu-mă pe pat cu mîinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o să… în clipa cînd… Nici vorbă despre o asemenea poetică învăluire, asta se simte doar gîndind la despărțire, și nu cînd ea se produce.” În clipa aceea ușile șifonierului scîrțîiră parcă ironic. Mă ridicai să le închid bine, dar fără voia mea mîinile le deschiseră larg și contemplai îndelung… hm! da, golul!

Asta îmi aminti de întîmplarea unui grec, dintre cei pe care înfrîngerea generalului Marcos în ’48 îi aduseseră pe meleagurile noastre. Era un scriitor și gazetar cu relații, călătorea des în Occident și se întorcea totdeauna cu geamantanele pline cu cadouri pentru gagicile lui nestatornice (parcă le alegea anume din specia celor care părăsesc partenerul repede și fără motiv aparent). „Cobor la gară, cică ar fi relatat grecul însuși, și mă repej la telefon s-o anunci pe iubita mea că am șoșit. Telefonul cîrrr, cîrrr… nu răspunde! Mă urc în tacși… Adușeșem pentru ea ciorapi de mătasea, rochice, pantofi cu tocul ascuțit, ruj Christian Dior, și alte lucruri drăguce… Șun la ușa… Nimic… Școt cheia, intru în apartament, nu era, și atunci am avut un preșentiment și am deschis șifonierul: golul! Beștia fugise!”

Surîsei în forul meu interior și închisei, de astă dată cu blîndețe, ușile. Trebuie să desprindem o filozofie tonică din întîmplările celor părăsiți și îmi veni atunci în minte și felul cum îl cucerise și apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul de șampanie în taxi, la ora zece în seara Revelionului, tur-retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza să punem un T cu fierul înroșit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta era sinistru, grecul avea mai mult humor.

Mă îmbrăcai și plecai la Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. Găsii petrecere generală, ca odinioară cînd îi vizitasem pentru întîia oară, a doua zi după căsătoria mea cu Matilda. Dar nu ca atunci mă întîmpină fosta mea soție, ca și cînd n-ar fi știut cine era bărbatul care intrase pe ușă, ci ca și cînd acum eu eram bărbatul ei de totdeauna și nimic nu se întîmplase vreodată între noi… „Aaa! Victor, făcu ea îndată ce mă văzu (și se ridică în picioare), hai, dragă, la mulți ani și nu mai umbla și tu cu o falcă în cer și una în pămînt, o singură viață are omul și…” Se ridicară toți, pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, ca și cînd ar fi descoperit și el în clipa aceea că o singură viață are omul, și asta l-ar fi entuziasmat, și ciocnirăm cu expresii semnificative: dacă o singură viață avem, atunci ce mai andarbrambura, să bem și să chefuim. „Așa este, strigă marele Vasile, șeful clanului, neschimbat se pare, cu regimul lui alternat între carne și vitamine, o viață are omul și un trai nenorocit.”

Nu s-ar fi zis, în ceea ce îl privea, sau cine știe? Dintre ei toți numai Tasia îmbătrînise. Tamara își pierduse orice fatalitate. Amîndouă, nu se știe de ce, aveau trăsăturile adîncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu un ochi străin? Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăția de culori a unui amurg fastuos. Îmi aruncai privirea circular, să redescopăr subalternii marelui Vasile. Erau alții și nu avui nici o curiozitate să-i cunosc. În același timp, la vederea acestor ființe care obosiseră se pare, în ritualul vieții lor anonime, știam că dacă am să rămîn să beau cu ei, depresiunea mea s-ar fi retras și i-aș fi văzut cine știe, poate în culori de epopee, în care nu triumfam decît eu și Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie tulburătoare de singurătate și nepăsare: știu multe, parcă voia să spună, dar eu nu vreau să știu nimic, deși m-ați silit să aflu, viața mea nu este atinsă de zgomotul, cuvintele, rumoarea și paharele voastre. Uite-l colo pe tata, nu știu cine e, nici măcar nu mai țin minte că ne-am plimbat de-atîtea ori împreună, că am pus într-o zi flori pentru mireasă, că m-am dat în călușei, și el mă pîndea pe de lături să nu mă piardă, că m-a ținut în brațe și mi-a arătat orașul, m-a dus la cișmar…

Nu așteptai să reînceapă conversația înnoitoare. Dădui paharul pe gît și o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu știam că o să ezite. „Silvia, zise Matilda cu o falsă uimire, te cheamă tata.” Atunci ea se ridică și veni la mine, floare vie care nu știe cine o rupe și o duce la nas, dar care știe că asta o poate