face încă și tata și mama și toți cei legați de nașterea și de mica ei existență. O acută durere mă înstrăină cîteva clipe de ignoranța vieții ei crude, după care îmi revenii, șoptindu-i zadarnic: „Vrei să vii cu mine? Nu te uita la mama, continuai, deși nu se uita la maică-sa, ei, ce zici?” „Tataaa, zise, ci tu nu mănînci nimic?” „Sigur, îi răspunsei, intri și tu în concretul clipei și eviți să răspunzi. Tata a mîncat, îți spun la revedere, trebuie să plec.” „Tataaa, zise, ci nu rămîi cu noi?” În loc să zică „merg și eu cu tine”. Depresiunea mea i se transmisese. Dacă aș fi fost vesel și hotărît, bineînțeles că ar fi venit. Îi spusei că astăzi și mîine o mai las, să se bucure și tanti Tasia de sosirea ei, iar poimîine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi făcuse odată o săritoare din piele. Mai ținea minte? Nu! „La cișmar”, zisei. Surîse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se îndepărtase lent de la patru spre nouă ani și sufletește înflorise parcă doar în adîncime, fizic era tot atît de suavă și fragilă ca o crenguță. „Bine, zisei, dacă tu vrei să mănînc, gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău.”

„Da, zise Tasia, îți face hatîrul, pe noi nu ne onorează.” Cînd cineva îți vorbește urît fără să se jeneze înseamnă că în realitate zace în el o mare furie, abia stăpînită. Nu mai era aceeași Tasia, plină de atenție față de mine și ținîndu-mi partea. Cum mi-era foame, mă hotărîi să mănînc și devenii curios să aflu și ce avea cu mine. „Mi s-a părut că v-am deranjat”, zisei simulînd o nepăsătoare absență. „De deranjat ne-ai deranjat, îmi răspunse punîndu-mi în farfurie niște cîrnați și o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, măria-voastră, că ați ajuns mare și poate puneți și pentru noi, undeva, o vorbă bună.” „Cu mare plăcere, zisei, oricînd…” „Da, și acum ia spune, de ce ai fugit tu de-acasă și ți-ai lăsat fetița pe mîini străine?”

Așa deci! Asta era furia ascunsă! Înțelesei că asta se discutase mai înainte, sau în orice caz doar între ea și Matilda, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi aducă învinuirea și în auzul celorlalți și mai ales al Silviei. Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase Matilda versiunea aceasta a fugii mele, ca s-o ascundă pe-a ei? Toți credeau acest lucru? Desigur, cine își asumă deschis ruptura unei familii? Sau era ceva nou? Mi-ar fi plăcut să aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost indecent în fața Silviei. „A fost odată un botez, pe vremuri. Ai uitat, Tasia?”, mormăii înghițind cu mare poftă din cîrnații pipărați. „Ne întoarcem acuma la botez!”, exclamă ea sarcastică. „Da, zisei, de ce nu?” „Și ce-a fost la botez?” „Mmmm! făcui cu gura plină. A fost o mare distracție! La care ai luat parte! Și încă la altele!” „Ce vrei să spui? Cînd v-ați luat, n-ați deschis ochii? Și mai ales cînd v-ați hotărît să aduceți pe lume un copil? Ce e ea vinovată?…” Vrusese să spună fetița asta…

Dar o oprii izbind cu violență tacîmurile în farfurie. „Amnezie? spusei, însă cu blîndețe. Nu mai avem memorie?” „Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate Victor.” „Și tu de colo, zise Tasia cu dispreț, are dreptate, vai de capul vostru!” Nu, gîndii, nu e ceva vechi, e ceva proaspăt, microbii urii sînt vioi sub lumina microscopului, cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, dar nu acum! „Hai să conchidem discuția asta, zise atunci pricăjitul tranșant, hai să bem!” „Am spus eu, mugi și marele Vasile, o viață are omul, și un trai neno…” „Ba nu e deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, omul are o singură viață și trebuie să și-o trăiască așa cum e! Iubește, urăște, iar iubește, iar urăște, ce rost au tot felul de… de…” „De ostrețe!”, o ajutai laconic. „Ba nu, se înverșună, nu e vorba de ostrețe!” Se lăsă o tăcere, dar Matilda nu reuși să-și materializeze gîndirea. Tot despre ostrețe era vorba!… „Hă, hă, hă… făcu marele Vasile. Și iar, hă, hă, hă…”

Mă întorsei acasă reconfortat.

Zăpada înghețase și trosnea sub picioare. O lună de o albeață halucinantă lumina dinspre dealuri străzile orașului tăcut. Aerul rece și proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie rară și secretă, iar eu știam ce e: deliciul vicios al singurătății! Aveam să ajung în odaia mea, să mă așez la planșeta albă și să lucrez relaxat pînă în zori. Eram liber, bogat, fără datorii, cu hambarele pline, iar marile scadențe, suferința fără speranță, moartea violentă, cum o sufereau în chiar acele clipe populații haotice de pe pămînt, erau departe de mine. Iată, îmi spuneam ascultînd visător ecoul pașilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sînt totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante. Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, și atunci suferința în dragoste aduce din adîncuri bucurii stranii și necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului. Îndoiala ne trezește cugetul, producînd în spiritul nostru certitudinea că existăm, gîndire suverană și divină care ne supraveghează urîtul, ne alungă ranchiuna, lasă altora izbînzile și acceptă pentru sine înfrîngerea.

Frumoasă noapte! Frumos oraș curat zăcînd liniștit între uriașele troiene și păduri verzi care îl înconjurau… Frumoasă fetiță! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai tulburat cumva pe mama ta? Desigur, tu ești cauza, enigma ignorată, inocența neglijată, dar mai puternică decît pasiunile mature și neînfrînate. Dar n-o să-ți aduc niciodată în conștiință marile noastre vinovății, să-ți împovărez viața cu un destin grav, presimțit de tine încă de pe vremea cînd te-am găsit dormind prosternată, ca și cînd ai fi vrut să ne spui că n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine