cercetări şi apăru deodată ceva straniu în legătură cu nunţile: un impozit pe cununie, şi încă destul de mare, ca pe orice comerţ… Asta nu descurajă însă pe nimeni, dar din ziua aceea acest eveniment din viaţa unui flăcău şi a unei fete, atât de învăluit în taine altădată, păru acum mai ales în clipa când invitatul era pus să-şi scoată portofelul şi să-şi plătească mâncarea, ceva tot atât de lipsit de interes ca orice petrecere neghiobească a unor inşi care le-a venit lor nu se ştie de ce cheful să se adune la un loc şi să bea şi să mănânce fără nici un rost.

  Altădată plecarea unui om din sat era de asemenea un eveniment, mai ales dacă pleca în urma unor împrejurări ieşite din comun, se interesau de el ca şi când s-ar fi simţit răspunzători… dacă ajungea bine, dacă ajungea rău, nu le era nicicum străină soarta lui… În acei ani însă se întoarse într-o zi în sat un general… Era chiar general, avea cu adevărat acest grad şi la început toată lumea crezu că e vreun străin venit cine ştie din ce pricină… Se află însă curând că nu, era unul de-ai lor, tat-său trăia aci în Siliştea şi până nu de mult pe feciorul lui parcă îl văzuseră de câteva ori pe-acasă îmbrăcat militar… Erau însă şi înainte mulţi militari prin sat, subofiţeri, ofiţeri şi chiar o dată fusese şi un maior, feciorul fostului boier mort încă după primul război mondial… General însă…

  Asta în mintea fiecăruia însemna atâţia ani de învăţătură, încât trebuia să aibă la naştere darul ăsta, să stai şi să-ţi toceşti atât de tare coatele învăţând încât după aia să nu te mai cunoască nimeni… Ăsta al lui Pretorian însă nu învăţase decât şapte clase primare, pe urmă fusese luat militar, şi după aceea… Nu se mai ştia precis ce făcuse, dar de vorbit vorbea ca şi înainte cu cei care îl cunoşteau, ce mai faci, Stane, bine, Ioane… Când se spunea în sat despre un băiat că ştie carte şi că soarta îl însemnase să ajungă poate un om mare, fiecare dintre cei ai căror copii semănau cu cel numit tresăreau înfioraţi auzind aceste cuvinte… Astfel de clipe îl ţineau în viaţă cu credinţa neclintită că între soarta unui om mare care putea fi şi a copilului lor şi ştiinţa de carte era o legătură tot atât de strânsă ca între un copac şi pământul în care îşi avea el înfipte rădăcinile. După întâmplarea cu generalul mulţi tresăriră însă de ambiţie şi plecară şi ei din sat – „adică cum, ziceau ei, suntem noi mai proşti ca Ion al lui Pretorian?” – şi într-adevăr se află curând despre cei mai mulţi dintre ei că au ajuns care mai de care şefi sau directori cine ştie pe unde şi de aceea curând nu mai tresări nimeni şi chiar începu să li se pară lipsit de noimă şi de interes să spui despre un copil că ştie carte şi că îl aştepta un viitor deosebit…

  Şi se mai întâmplă un lucru izbitor, pe măsură ce treceau anii. În legătură cu evenimentele care se petrecuseră odată pe aria lor, mulţi se mirau plictisiţi când cineva le aducea aminte acum, când nu mai aveau un pământ al lor propriu-zis decât prin preajma casei, de vara aceea când se neliniştiseră ei atât de tare şi făcuseră caz pentru nişte neghină şi pentru nişte cote care nu reprezentau nici măcar a zecea parte din recolta lor… Aşa e omul, spuneau ei râzând de ei înşişi cu un soi de dispreţ nici măcar amar. Moartea lui Valache, de pildă, nu miră pe nimeni, iar pe unii îi făcu chiar să spună imitând ceva care nici ei nu ştiau bine ce era, că dat fiind că nemaiputând suporta regimul nostru democrat popular, domnul Valache şi-a pus singur capăt zilelor… Fiindcă într-adevăr Valache fusese văzut într-o dimineaţă atârnând cu ştreangul de gât de grinda din faţa fostei lui prăvălii, unde altădată băuse atâtea ţuici, jucase atâtea partide de table cu domnul notar şi cu domnul primar şi văzuse atâtea dimineţi izbucnind în geamul lui mare, drapat cu viţă agăţătoare, ale cărei frunze se făceau toamna roşii ca sângele.

 Chapter 10

 

  Şi, cu toate astea, Niculae nu numai că nu murise în acest timp, dar ajunsese inginer horticultor şi la o conferinţă a regiunii de partid Bucureşti fusese ales delegat şi apoi membru în comitet. Putea însă să ajungă oricât de sus, drumul lui se pierduse, atât de mare era forfota celor de jos care îşi căutau febril propriul lor vad: cum şi-l căutaseră cu zece ani în urmă Isosică, Plotoagă, Zdroncan şi Bilă şi Mantaroşie care li se alăturase, iar mai apoi Vasile, care venise din urmă şi ieşise departe. Îl mai văzură pe Niculae la moartea tatălui, venind într-o maşină, dându-se jos în drum şi intrând în curtea părinţilor cu un buchet de flori în mână, cu capul gol şi tuns tot aşa cum îl ştiau ei… Fiindcă în acei ani murise şi Moromete dar de moarte bună, nu ca Valache sau Năstase Rădulescu, care nu murise el chiar acolo unde îl trimesese Vasile, dar se şubrezise aşa de rău încât degeaba i se mai dăduse apoi drumul acasă, că n-o mai ţinuse mult…

  La poarta Moromeţilor fluturau prapurii, şi în curte printre femei şi copii, aşezaţi lângă coşarul acum dărăpănat din lipsă de vite, nişte dulgheri ciopleau liniştiţi un lemn de salcâm tăiat de verde… Din când în când clopotul de la biserică bătea de două ori, bang-bang, şi atunci toţi îşi făceau cruce, dar nimeni şi de nicăieri nu se auzeau plânsete. Mama lui Niculae stătea într-un pâlc de muieri şi se uita din când în când atentă să nu lipsească ceva la alţi bărbaţi care mâncau lângă gardul grădinii pe nişte scânduri geluite, dulgheri şi aceştia chemaţi să ajute… Un câine negru complet, de la coadă până la bot, stătea foarte aproape de ei şi pândea într-o