aşteptare lihnită firimiturile, fără nici un semn că simţul lui i-ar fi spus în vreun fel că lumea aceasta adunată şi mirosul acela de mămăligă cu varză care îi aţâţa nările însemna moartea bătrânului său stăpân: dacă cei ce mâncau atât de lacom din străchini nu simţeau nimic, de ce ar fi trebuit să fie el neliniştit, câinele?

  Catrina Moromete nici nu avu, după cum spuse ea mai târziu, timp să-şi dea seama că tinerelul care intrase în curte cu paltonul lui negru era chiar băiatul ei, Ilinca însă, sora lui cea mică, îi ieşi înainte, urcă pridvorul şi acolo sus se oprise în faţa bătrânului care stătea culcat într-un pat plin de flori şi scoase deodată un ţipăt mare:

  — Tatăăăă, ţâşni strigătul ei înalt şi curăţit de orice durere, ca o chemare disperată şi în acelaşi timp albă de orice nădejde, adresată unui om în viaţă care însă nu mai vroia să audă. Scoal’ în sus c-a venit Niculae! Scoal’ şi stai cu el de vorbă, că nu l-ai mai văzut de anul trecut! Uite-l c-a venit! Se dădu apoi la o parte şi Niculae se apropie. Chipul bătrânului îşi pierduse orice asemănare cu cel din viaţă şi privirea fiului nu stătu mai mult de câteva clipe asupra lui, ca şi când ar fi avut înainte un străin. Se aplecă, îi puse alături de frunte buchetul de flori, se întoarse şi începu să coboare scările. Porni foarte decis spre poartă, chiar grăbit, de parcă ar fi vrut să plece mai repede dintr-un loc unde greşise că intrase, dar îşi reveni şi o luă apoi spre grădină. Se uitau la el nedumeriţi: unde vrusese să plece (chiar vrusese să plece?) şi acum încotro o lua? Niculae deschise poarta şi aici paşii îi şovăiră, se rezimă de un salcâm şi deodată izbucni în plâns. Mama şi sora veniră după el şi îl luară cu ele, dar el se desprinse, se întoarse cu spatele la curte, şi la toţi care erau în ea, se aşeză jos pe un butuc vechi de tăiat lemne şi cum sta aşa, din nou îl podidi plânsul şi faţa i se schimonosi. Bătrâna, cu privirea care îi rămăsese tânără în obrazul plin de încreţituri, se supără:

  — Hai, maică, vezi de tine, că eşti mititel şi slab, el a fost voinic şi şi-a trăit viaţa. Mai mult pe noi ne-a chinuit în ultimul an, că nu mai putea şi vrea mereu să plece de-acasă…

  La înmormântare venise şi Matei Dimir, şi Cocoşilă, şi Nae Cismaru şi Giugudel şi vecinul mult mai tânăr al lui Moromete, alde Cârstache. Lipsea doar bătrânul Costache al Joachii, pe care cu câţiva ani în urmă îl pusese jos durerea aceea a lui de oase şi stătea şi acum paralizat şi nici mâncarea nu mai putea s-o mănânce singur. Cel mai în putere dintre ei era Matei Dimir, dar şi cel mai întunecat la faţă, Giugudel şi Nae Cismaru fiind senini. Cârstache cel puţin plângea ca o rudă şi povestea cum lui i se făcuse rău într-o zi când stătea nea Ilie în pridvor şi îşi dădea şi el seama că se duce. „Măi Cârstache, zice, eu o să mor şi ţie nu ţi-e deloc milă de mine.” Şi aici Cârstache i se adresă direct lui Moromete:

  — Cum ai putut să crezi tocmai dumneata, nea Ilie, despre mine, că nu mi-era milă?

  În timp ce se pregătea praznicul, Niculae rămase o vreme în odaie cu sora lui şi o puse să-i povestească. Toate urmele şi semnele morţii pieriseră, şi sunetul goarnei şi prapurii, şi crucea de salcâm verde şi scârţâitul nesfârşit al căruţei cu boi pe care gospodăria colectivă o dăduse pentru înmormântare. Ilie Moromete nu mai era printre ei. În timp ce Ilinca povestea mai intră înăuntru o femeie, care se aşeză pe pat şi la un moment dat începu şi ea să povestească. Era Alboaica.

 Chapter 11

  — După ce-ai plecat tu din sat, atunci când cu zarva aia mare, l-a apucat porneala, zise Ilinca parcă cu o indignare plină de admiraţie, având în glas o seninătate ciudată încât ascultând-o îţi venea să crezi că ea ştie că tatăl ei nu e mort şi că acum o să vină din grădină, să urce scara pridvorului şi o să asculte şi el. Nu-ţi spun că întinerise şi toată ziua îl vedeai ba pe la primărie, ba pe la moară cu Isosică şi Ţugurlan, ba pe la… Se ducea la Râca, strigă deodată tânăra femeie, ca şi când s-ar fi înfuriat că nu poate să ocolească o astfel de ispravă pe care o făcuse cât mai trăise tatăl lor…

  Niculae însă nu înţelese. Nu se citi pe chipul lui nici o întrebare.

  — Mama l-a lăsat în pace, cu toate că i se făceau obrajii vâlvătăi când se certa cu câte-o muiere şi aia îi spunea: „De-aia se duce omul tău pe la Râca, fiindcă eşti bună la suflet, s-o fi săturat şi el de tine.” Dar încolo mamei nu-i păsa, dar nici nu l-a căinat mai târziu! După ce-ai plecat tu, de unde până atunci, cu toate că tu erai la raion şi ar fi trebuit să le fie frică de tine, ăştia treceau pe lângă el şi când îl vedeau uite-aşa întorceau capul în altă parte, şi nu mai făceau prinsoare pe vedre de vin că îl ridică şi îl bagă la beci, acuma, că ce mai faci, nea Ilie, c-o fi, c-o păţi, nu-ş’ ce le venise… Să vezi! Nimeni nu ştie ce i-o fi spus el lui Tugurlan, care de ani de zile sta deoparte şi nu ieşea decât duminica din siloz, că într-o zi ăla a lăsat silozul la o parte şi a venit la moară. Isosică l-a şi primit, l-a dat afară pe nepotu ăla al Ciulchii. Unii spun că s-au certat rău, Isosică cu muierea, din pricina asta… La început nimeni n-a înţeles, pe urmă s-a auzit prin sat că se spune că n-a fost