să te lipsești de dascăl. Până atunci, pune-te sub paza altcuiva, fie el Cato, fie Scipio sau Laelius, fie oricine altul, prin influența căruia chiar cei mai decăzuți oameni și-ar părăsi viciile, până vei ajunge să nu mai îndrăznești nici față de tine a mai greși. Când vei ajunge la acest rezultat şi când vei începe să te respecți întru câtva pe tine însuţi, voi începe și eu să-ți îngădui ce ne povățuiește același Epicur: „Retrage-te în tine, mai ales atunci când ești silit să trăiești în mijlocul oamenilor”.

Trebuie să fii altfel decât cei mulți. Atât timp cât, retrăgându-te, nu ești însă sigur pe tine, ia privește la cei din juru-ți: nu-i nimeni care n-ar vrea să fie mai degrabă cu oricine decât cu ei. „Retrage-te în tine, mai ales atunci când ești silit să trăiești în mijlocul oamenilor.” Da, dacă ești un om bun, potolit, cumpătat. Altminteri, trebuie să fugi de tine în mijlocul oamenilor, căci așa, aici, ești prea aproape de un om rău. Cu bine.

       26. Lauda bătrâneții

 

Îți spuneam mai deunăzi[1] că mă aflu în pragul bătrâneții. Mă tem acum că am și lăsat-o în urmă. Alt cuvânt s-ar potrivi mai bine la anii mei, sau cel puțin la starea mea, căci cine zice „bătrânețe” zice oboseala vârstei, nu sleirea puterilor. Poți să mă socoți un om năruit și ajuns la capătul vieții. Mă felicit totuși – ți-o spun – că sufletește nu simt vitregia vârstei, oricât de mult o simt trupeşte: doar viciile și mijloacele practicării lor mi-au slăbit. Dar sufletul mi-e în putere și e încântat că n-are prea mult de-a face cu trupul; s-a descărcat în bună parte de povara lui. Se bucură și-mi caută pricină dinspre partea bătrâneții, zicând că acum e el în floare. Să-l credem și să-i fie de bine.

El mă îndeamnă să mă gândesc și să văd cât din această liniște și moderație o datorez înțelepciunii și cât vârstei, și-mi cere să analizez cu grijă ce nu pot face și ce nu vreau să fac. De ce să mă plâng și să mă necăjesc că ceea ce trebuia să se sfârșească s-a dus? „Necazul cel mare – zici tu - e că dăm înapoi, ne trecem și, vorbind curat, ne topim. Căci nu cădem și nu ne prăvălim dintr-odată, ci ne mistuim încetul cu încetul. Fiecare zi ne macină puterile.” Dar există oare vreun sfârșit mai bun decât să cobori încet până la sfârșit? Nu fiindcă o moarte neașteptată ar fi o nenorocire, ci fiindcă, alunecând la vale, drumul este mai ușor.

Eu, cel puțin, mă văd ca și cum aș sta în fața marii încercări și ca și cum mi-ar fi sosit ziua care îmi va judeca toată viața, și-mi zic: „Până acum n-am putut dovedi nimic nici prin faptele, nici prin cuvintele mele, căci ele sunt ușoare și înșelătoare dovezi de tărie sufletească, învăluite în multe podoabe ce momesc. Tot ce am izbutit, voi arăta-o în clipa morții. De aceea nu aștept tremurând ziua în care, artificiile și vopselele căzând, va trebui să dau socoteală dacă vorbesc numai bărbătește sau și simt, dacă toate cuvintele grele pe care le-am aruncat împotriva sorții nu vor fi fost decât prefăcătorie și farsă. Nu lua în seamă aprecierile oamenilor: sunt nestatornice și se schimbă când într-o parte, când într-alta. Nu lua în seamă studiile pe care le-ai cultivat o viață întreagă: numai moartea te va judeca. Disputele filozofice, conversaţiile savante, vorbele culese din învățăturile înțelepților, stilul îngrijit nu dovedesc adevărata putere a sufletului, căci și fricoșii vorbesc curajos. Tot ce ai izbutit se va vedea atunci când îți vei da sfârșitul. Eu accept această condiție; nu mă tem de verdict”. Așa-mi vorbesc eu. Dar închipuiește-ți că tot așa ți-aș vorbi și ție. Ești mai tânăr? Ce-are a face? Aici nu se numără anii. Nu se știe în ce loc te-așteaptă moartea, de aceea așteapt-o tu în orice loc.

Tocmai voiam să termin și mă gândeam la încheiere, dar trebuie să-mi aduc prinosul și să pun în scrisoare banii de drum. Închipuiește-ți că nu-ți spun de la cine mă împrumut, dar tu știi din ce sipet iau. Mai așteaptă puțintel și am să-ți plătesc din banii mei; până atunci mă înlesnesc cu Epicur, care zice: „Cugetă la moarte”, sau, dacă-ți pare mai potrivit, „Mare lucru este să te deprinzi cu moartea”. Poate că socoți zadarnic să înveți un lucru de care n-ai să te folosești decât o singură dată. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim mereu la dânsul, căci trebuie să învățăm mereu un lucru de care nu putem fi siguri că-l știm ori nu. „Învață a muri!” Cine spune vorba asta ne cere să ne gândim la libertate. Cine învață să moară nu știe să mai fie rob. El este deasupra, sau cel puțin în afara oricărei împilări. Ce-i pasă lui de temniţă, de străji sau de zăvoare? Ușa îi este deschisă. Singurul lanț care ne ține încătușați e dragostea de viață. Nu putem renunța la ea, dar o putem stăvili, pentru ca, atunci când va fi nevoie, nimic să nu ne oprească sau să ne împiedice de a fi gata să facem pe dată ceea ce tot vom face odată. Cu bine.

 

1) În scrisoarea a XII-a.

       27. Nu există plăcere decât în virtute

 

Parcă te aud: „Îmi dai sfaturi? Ție oare ți le-ai dat? Și oare te-ai îndreptat? De aceea te ocupi de îndreptarea altora?” Nu sunt atât de ticălos ca, bolnav fiind, să pretind a îngriji de alții, ci discut cu tine despre suferințele noastre comune și-ți împărtășesc unele leacuri, ca și cum am zăcea amândoi în aceeași infirmerie. Prin urmare ascultă-mă, ca și cum mi-aș vorbi mie însumi. Te iau părtaş al tainelor mele și, luându-te, mă cercetez singur și-mi strig: Numără-ți anii și te vei rușina că dorești și că-ţi procuri tot ce-ţi doreai