pe când erai copil. Fă măcar asta, acum, când ți se apropie ceasul morții: să-ți moară mai înaintea ta viciile. Alungă plăcerile acestea tulburi, pe care va trebui să le ispășești greu; nu numai cele viitoare, dar și cele din trecut ne fac rău. Precum gândul chinuitor al unei crime, chiar dacă n-a fost descoperită, nu dispare odată cu săvârșirea ei, tot așa căinţa pentru plăcerile ticăloase stăruie și după dispariția lor. Nu sunt adevărate, nu sunt statornice: chiar dacă nu-ți fac rău, te părăsesc. Caută mai degrabă un bun trainic. Nu există decât unul: cel pe care sufletul îl găsește în sine însuși. Numai virtutea îți dă o mulțumire continuă, lipsită de griji. Dacă o umbrește ceva, e ca umbra unor nori care plutesc dedesubtul ei, fără a-i covârși vreodată strălucirea.

Când vom ajunge oare la această bucurie? Până atunci, cel puțin, să nu stăm locului, ci să ne grăbim. Mai ai mult de lucru. Trebuie să cheltuiești multe nopți și multă trudă dacă vrei să izbutești. Treaba aceasta n-o poate face nimeni în locul tău. Alte studii s-or fi împăcând poate cu ajutoare din afară. Acesta, nu.

Era pe vremea mea un mare bogătaş, Calvisius Sabinus, care avea o avere și, de asemenea, un caracter de libert. N-am văzut în viața mea om mai insolent de bogat.[1] Avea o memorie atât de proastă, încât acum uita numele lui Ulise, acum pe al lui Ahile și pe al lui Priam, pe care îi cunoaștem așa cum ne cunoaștem și dascălii. Niciun nomenclator[2] îmbătrânit, dintre cei care nu-ți șoptesc numele oamenilor, ci îi botează ei singuri, n-ar fi încurcat atât pe cetățenii din tribul lui, cum încurca el troienii cu aheii. Cu toate acestea, voia să pară om cultivat. A găsit deci această cale mai scurtă, își cumpără cu o sumă mare de bani mai mulți sclavi: unul care să fie stăpân pe Homer, altul pe Hesiod și alți nouă, câte unul pentru fiecare poet liric.[3] Că a dat mulți bani, nu-i de mirare: nu-i găsea și, de aceea, și i-a comandat anume. După ce și-a procurat acești sclavi, începu să-și terorizeze oaspeții. Sclavii ședeau la picioare. Ori de câte ori le cerea vreun vers pre a-l reproduce se încurca însă în mijlocul vorbei. Atunci Satellius Quadratus, un parazit al proștilor bogați care, cum e firesc, le zâmbește tot timpul, dar de fapt își bate joc de ei, îl sfătui să-și ia niște grămătici care să-i culeagă măcar fărâme din vorbele lui. Cum Sabinus îi răspunse că fiecare sclav îl costă o sută de mii de sesterți, Satellius îi zise: „Te-ar fi costat mai puțin dacă ai fi cumpărat tot atâtea lăzi de cărți”[4]. El rămase totuși la părerea că știe tot ce știe cineva din casa lui. Același Satellius îl îndemna pe Sabinus, om bolnav, slab şi firav, să lupte în arenă. „Cum aș putea? De-abia-mi târâi zilele”, răspunse acesta. „Te rog să nu spui asta. Nu vezi câți sclavi zdraveni ai?” îl întâmpină acela. Înțelepciunea nici nu se împrumută, nici nu se cumpără și, dacă ar fi de vânzare, n-ar găsi cumpărători. Nebunia, în schimb, se cumpără zilnic.

Primește acum ce-ți datorez și să fii sănătos: „Sărăcia ordonată potrivit cu legile naturii este adevărată bogăție”. Vorba aceasta o spune Epicur în felurite chipuri, dar ce nu se știe bine niciodată nu se repetă prea mult. Unora e de ajuns să le arăți doar leacurile, altora trebuie să li le bagi în gură. Cu bine.

 

1) Libertul îmbogățit, dar ignorant și vrând să treacă drept om cult, amintește de Trimalchio din Satyriconul lui Petronius.

2) Sclavul nomenclator însoțea pe patron în timpul propagandei electorale, amintindu-i numele persoanelor întâlnite.

3) După catalogul gramaticilor alexandrini, cei nouă lirici erau Alcman, Alceu, Stesichor, Anacreon, Sappho, Simonide din Keos, Ibykos, Bacchyilides și Pindar.

4) Cărțile, înfășurate sul, erau păstrate în niște cutii cilindrice.

       28. Călătoriile nu folosesc la însănătoșirea spiritului

 

Crezi că numai ție ți se întâmplă așa? De ce te miri ca de un lucru ciudat că n-ai reușit să alungi tristețea și greutatea de pe suflet prin lunga ta călătorie și prin varietatea priveliștilor? Sufletul trebuie să ți-l schimbi, nu clima. Chiar dacă ai străbate marea, chiar dacă, cum spune Vergiliu al nostru, „pământuri și orașe s-ar mistui în zare”[1], patimile te vor însoți oriunde ai ajunge. Răspunzând cuiva care-i făcea aceeași întrebare, Socrate spunea: „De ce te miri că nu-ți ajută la nimic călătoriile, când tu te învârtești mereu în jurul tău? Pricina care te-a pus pe drumuri se ține mereu de tine”. La ce-ți poate folosi noutatea priveliștii altor ținuturi, la ce-ți ajută cunoașterea altor orașe și a altor locuri? Te zdruncini în zadar. Mă întrebi de ce nu-ți ajută fuga asta? Fiindcă fugi împreună cu tine. Zvârle-ți povara de pe suflet. Până atunci niciun loc nu-ți va fi pe plac. Gândește-te că starea ta de acum este la fel cu aceea în care Vergiliu al nostru o înfățișează pe Sibila zbuciumată și stăpânită de duh străin:

„Spumegă-n zbucium gemând, doar poate să-și scuture zeul

Cel îndărătnic din piept”[2].

Alergi când într-o parte, când într-alta, ca să-ți scuturi povara apăsătoare, ce-ți devine și mai stânjenitoare, tocmai fiindcă te zbuciumi: într-o corabie o încărcătură neclintită de la locul ei apasă mai puțin, pe când alta, dată peste cap la nimereală, scufundă partea asupra căreia apasă. Tot ce faci, faci împotriva ta și-ți faci rău, tocmai fiindcă te miști: zdruncini un om bolnav.

După ce însă vei scăpa de această boală, orice schimbare a locului îți va face plăcere. Chiar dacă ai fi gonit la capătul lumii, în orice colț sălbatic de țară te-ai așeza, acea așezare, oricum ar fi, îți va părea primitoare. Interesează mai mult în ce stare de spirit vii,