decât unde vii și, de aceea, nu trebuie să ne legăm sufletul de niciun loc. Trebuie să trăim cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colț de lume; patria mea este întreg universul. Dacă lucrul acesta ți-ar fi limpede, nu te-ai mira că nu-ți folosește la nimic schimbarea locurilor, prin care rătăcești mereu plictisit de cele de mai înainte. Dacă le-ai fi socotit pe toate ca ale tale, te-ai fi oprit la primul. Căci acum nu călătorești, ci rătăcești mânat fără voie și schimbi loc după loc, când ceea ce cauți, o viață frumoasă, se află în orice loc.

Poate fi ceva mai furtunos decât forul? Ei bine, chiar și aici aş putea trăi liniștit, dacă aș fi nevoit. Dar dacă aș putea dispune de mine, m-aş feri de vederea și de vecinătatea forului. Căci așa precum unele locuri nesănătoase pun la încercare și cea mai zdravănă sănătate, tot așa sunt locuri puțin prielnice chiar pentru un înțelept, necum pentru unul care n-a atins desăvârșirea, ci de-abia ridică din boală. Nu sunt de părerea acelora care se aruncă în mijlocul valurilor și, înfruntând furtunile vieții, dau zilnic o luptă curajoasă cu greutățile. Înțeleptul le va suporta, dar nu le va dori, preferând să trăiască pașnic, nu războindu-se. Nu folosește prea mult că ai scăpat de patimile tale, dacă va trebui să te lupți cu ale altora. „Pe Socrate, zici tu, l-au împresurat treizeci de tirani[3] și n-au putut să-i înfrângă curajul.” Ce importanţă are câţi stăpâni sunt? Robia este una. Cine o disprețuiește este liber, oricât de mare ar fi gloata stăpânitorilor.

E timpul să sfârșesc; dar mai înainte trebuie să plătesc vama. „Cunoașterea greșelilor e începutul salvării.” Mi se pare că această vorbă a lui Epicur este bună. Într-adevăr, cine nu știe că greșește nu vrea să se îndrepte, trebuie să te surprinzi singur greșind, înainte de a te corecta. Unii se fălesc cu greșelile lor. Crezi oare că cei care-și socotesc ticăloșiile ca merite se gândesc cumva la tămăduirea lor? De aceea, cât poți, scoate-ți la vedere vinile, cercetează-le. Ia-ți mai întâi rolul acuzatorului, apoi pe al judecătorului și numai în cele din urmă pe al avocatului; uneori chiar pedepsește-te. Cu bine.

 

1) Vergiliu, Eneida, III, 72.

2) Vergiliu, Eneida, VI, 78–79 (trad. G. Coşbuc).

3) Aluzie la guvernul constituit la Atena în 404 î.Cr., după Războiul Peloponesiac. Apelativul de „tirani” le-a fost dat membrilor acestui guvern din cauza cârmuirii lor despotice (Cf. Apologia lui Socrate 32 c-d).

       29. Condiția critică a lui Marcellinus

 

Mă întrebi despre Marcellinus[1] al nostru și vrei să știi ce face.

Dă rar pe la mine și nu din alt motiv decât că se teme să audă adevărul, primejdie de care se ține departe. De altfel, nu trebuie să vorbești decât cui vrea să te-asculte. De aceea este îndoielnic dacă Diogene[2] și, la fel, ceilalți cinici făceau bine, luându-și libertăți cu toată lumea și dând lecții oricui le ieșea în cale. Ce-ai zice dacă cineva s-ar lua la ceartă cu niște surzi sau muți din naştere, sau din cauza cine știe cărei boli? „De ce, zici tu, să-l cruț? Nu mă costă nimic. Nu pot şti dacă n-am să-i fiu de folos, sfătuindu-l. Ştiu doar atât: dacă voi sfătui mai mulți, unuia tot am să-i fiu de folos. Trebuie să ai mână largă: nu se poate, tot încercând, să nu izbutești odată.” Eu nu cred, dragă Luciliu, că un om serios trebuie să procedeze așa: autoritatea lui slăbește și nu mai are nicio greutate față de aceia pe care, dacă ar fi fost mai puțin uzată, i-ar fi putut îndrepta.

Arcaș este nu cel care nimerește câteodată ținta, ci cel care dă greș doar câteodată. Nu este artă aceea care izbutește numai din întâmplare. Înțelepciunea este o artă. Ea trebuie să meargă la sigur, să-și aleagă pe cei capabili de progres și să lase în pace pe cei despre care nu mai este vreo nădejde. Să nu-i părăsească totuși prea repede și, chiar când sunt deznădăjduiți, să încerce ultimele leacuri.

Despre Marcellinus al nostru n-am pierdut orice speranță. Chiar și acum ar mai putea fi salvat, dacă i s-ar întinde repede o mână. Rămâne totuși primejdia să nu târască cu dânsul pe cel ce i-o întinde: are o mare forță de caracter, dar îndreptată spre rău. Cu toate acestea, voi înfrunta primejdia și voi îndrăzni să-i arăt păcatele. Va face ca de obicei: va recurge mai întâi la spiritele lui, cu care face să râdă chiar și pe cei ce bocesc. Va face glume pe socoteala lui și apoi pe a mea. Mi-o va lua înainte la tot ce aș vrea să-i spun. Se va lega de școlile noastre și va reproșa filozofilor cadourile, amantele, ghiftuiala. Mi-l va arăta pe unul la nevasta altuia, pe altul la crâșmă, pe altul la ușa celor mari. Îmi va arăta pe încântătorul filozof Ariston[3], făcându-și prelegerile pe când se plimba în lectică: acest timp și-l rezervase pentru activitatea lui. Cum lumea se întreba din ce școală filozofică face parte, Scaurus[4] răspundea: „În orice caz, nu e un peripatetic”[5]. Iar Iulius Graecinus[6], un om distins, fiind întrebat ce crede despre același Ariston, răspundea: „N-aș putea să spun nimic, căci nu știu ce poate când stă în picioare” – și cum era vorba de un vizitiu la curse. Marcellinus îmi va arunca apoi în obraz pe toți șarlatanii ăștia, care mai bine nu s-ar fi ocupat niciodată cu filozofia decât s-o vândă ca pe o marfă. M-am decis totuși să-i suport ocările. S-ar putea să mă facă să râd. Poate că și eu îl voi face să plângă. Iar dacă va continua să râdă, mă voi bucura, atât cât te poți bucura de o nenorocire,