că are parte de un gen de nebunie veselă. Dar veselia asta nu e lungă. Ia seama: vei vedea aceiași oameni râzând nebunește și turbând nebunește de furie la un foarte mic interval. M-am hotărât să-l atac și să-i arăt cu cât mai mult prețuia el, pe vremea când pentru cei mulți era mai fără preț. Chiar dacă n-am să-i stârpesc patimile, i le voi opri în loc. Nu vor dispărea, dar îl vor apuca mai rar. Sau poate că vor dispărea, dacă se răresc din ce în ce mai mult. Și aceasta nu-i de disprețuit: pentru cei greu atinși de boală, o bună perioadă de încetare a durerilor ţine loc de sănătate.

Cât timp eu mă pregătesc să-l înfrunt, tu – care ești în stare să înțelegi de unde ai plecat și unde ai ajuns, și care-ți poți închipui de aceea unde ai putea să ajungi – orânduiește-ți viața morală, înalță-ți sufletul și te ridică împotriva temerilor. Nu trebuie să ții seama de numărul celor care te înspăimântă. N-ai spune oare că este un prost cel care s-ar teme de mulți inși într-o strâmtoare prin care poate trece doar câte un singur om? Tot astfel, nu pot ajunge să te omoare mai mulți inși, chiar dacă mulți te ameninţă cu moartea. Așa a orânduit natura: o singură ființă ți-a dat viață, una singură ți-o răpește.

Dacă ai avea cât de cât rușine, m-ai ierta de ultima rată a datoriei. Dar nici eu n-am să fiu atât de meschin acum la lichidarea datoriei și am să-ți plătesc tot ce-ți datorez. „Niciodată n-am voit să fiu pe placul mulțimii, căci ce cunosc eu, mulțimea nu prețuiește și ce prețuiește mulțimea, eu nu cunosc.” Mă întrebi cine spune vorba asta, ca și cum n-ai ști la cine mă adresez! Tot Epicur. Dar ți-o vor spune în cor filozofii din orice școală: și peripateticii, și academicii, și stoicii, și cinicii. Căci cine poate fi pe placul mulțimii dacă iubește virtutea? Popularitatea se dobândește prin mijloace urâte. Trebuie să te faci la fel cu acești oameni. Nu te vor prețui, decât dacă se vor recunoaște în tine. Mult mai important este însă cum te înfățișezi în ochii tăi, decât în ochii altora. Dragostea ticăloşilor nu se poate câștiga decât prin mijloace ticăloase. „La ce-ți va ajuta atunci această mult lăudată filozofie, care trebuie să stea mai presus de toate artele și de toate bunurile vieții?” Poate că spre a dori să fii pe placul tău mai degrabă decât pe al altora, să cântărești părerile, nu să le numeri, să trăieşti fără teamă de zei și de oameni, să învingi răutățile sau să le pui capăt. Altminteri, dacă te voi vedea proslăvit în urale de mulțime, dacă la sosirea ta vor răsuna strigăte și aplauze ca la un spectacol de pantomimă, dacă tot orașul, toate femeile și copiii te vor preamări, cum să nu-mi fie milă de tine, când ştiu bine care este calea ce duce la această mărire? Cu bine.

 

1) Personajul nu a putut fi identificat. Probabil este același cu Marcellinus din scrisoarea a LXX-a.

2) Diogene din Sinope, filozoful cinic, care prin felul său original de viață izbea în toate convențiile sociale; el predica întoarcerea la natură.

3) Probabil că Seneca se referă la Ariston din Alexandria, filozof peripatetic (sec I î.Cr.).

4) Mamercus Aemilius Scaurus, vestit orator și om de spirit, care, prin intervenția lui, îl jignise pe Tiberius, descoperindu-i planurile ascunse în ședința senatului în care se hotăra asupra succesiunii lui Augustus (vezi Tacitus, Anale I, 13). Pieri în anul 34 d.Cr., ca victimă a Legii maiestății, anticipând condamnarea prin sinucidere. Despre purtările lui scandaloase amintește și Seneca, în De beneficiis, IV, 31.

5) Peripateticii însoțeau pe maestrul lor (Aristotel) care-şi ţinea lecțiile plimbându-se.

6) Iulius Graecinus, fiul unui procurator al lui Caesar, pasionat de elocință și filozofie, era să cadă tocmai de aceea victima invidiei lui Caligula (Tacitus, Agricola 4, 2).

30. Un epicureu pe patul de moarte

 

L-am văzut pe Bassus Aufidius[1], acest om de seamă, zdrobit și grea, ca să se mai poată ușura: bătrânețea îl apasă cu toată marea ei greutate. Precum știi, el a fost toată viața un om plăpând și firav, dar mult timp și-a păstrat sănătatea sau, mai bine zis, și-o cârpea. Acum s-a prăbușit dintr-odată. Așa cum la o corabie care ia apă mai poți astupa o crăpătură, două, dar, dacă începe să slăbească și să cedeze în prea multe locuri, n-ai ce mai face vasului spart, tot astfel neputința unui trup bătrân se mai poate câtva timp ajuta și susține; atunci când însă, ca și la o casă dărăpănată, toate încheieturile slăbesc și când una se drege și alta se strică, trebuie să vezi cum ai putea să pleci mai repede dintr-însa. Totuși Bassus al nostru e vioi sufletește. Filozofia te face voios, chiar când ești în pragul morții, curajos și vesel în orice stare de sănătate te-ai găsi, neabătut, chiar când totul te părăsește. Un bun cârmaci navighează și cu pânzele sfâșiate și, chiar dacă își pierde catargul, totuși își adaptează restul vasului, ca să poată merge înainte. Așa face și Bassus al nostru: privește sfârșitul lui cu sufletul și cu fața atât de liniștită, că, dacă ar privi așa sfârșitul altuia, l-ai socoti prea nepăsător.

Mare lucru este, Luciliu, și greu se mai învață ca, atunci când îți vine ceasul fatal, să pleci împăcat! Alte feluri de moarte mai lasă vreo speranță: o boală încetează, un incendiu se stinge, prăbușirea unei case lasă neatins pe cine credeai că-l va storci, pe unii marea îi aruncă nevătămaţi la mal cu aceeași furie cu care-i înghițise, soldatul își pune sabia în teacă de pe grumazul celui condamnat pieirii – cel pe care bătrânețea îl împinge spre moarte nu mai are ce spera; pentru acesta nu există scăpare. Nu este moarte mai blândă ca aceasta, dar