nici mai lungă. Mi s-a părut că Bassus al nostru își însoțește cortegiul propriei înmormântări, că asistă la înmormântarea sa și că acum trăiește ca un fel de supraviețuitor al lui, care-și suportă cu înțelepciune regretul morții. Căci el vorbeşte mult despre moarte, și o face neobosit, ca să ne convingă că „dacă există vreo suferință sau teamă în această împrejurare, aceasta este din vina celui ce moare, și nu din vina morții: faptul însuși de a muri nu este un chin, precum nu este un chin tot ce urmează. Cel care se teme de ce nu va suferi este tot atât de nebun ca și cel ce se teme de ce nu va simți. Crede oare cineva că s-ar putea să simtă tocmai lucrul prin care el nu mai simte nimic? De aceea, încheie el, moartea este în așa măsură departe de a fi o nenorocire, încât ea trebuie să fie departe de orice teamă de moarte”.

Știu că aceste lucruri s-au mai spus și că au să se mai spună. Dar, citite sau aflate de la oameni care afirmau că nu trebuie să ne înfricoșăm de lucruri de care ei încă nu aveau a se teme, prea mult nu mi-au folosit. Acesta însă, vorbindu-mi despre moartea care-i sta în față, avea pentru mine mult mai multă autoritate. Și ca să spun ce cred, socot că e mai curajos cel care se îndreaptă către moarte decât cel care își dă tocmai sfârșitul. Căci o moarte neașteptată dă și oamenilor de rând curajul de a nu fugi de ce e inevitabil. Astfel, un gladiator, peste măsură de fricos tot timpul luptei, își întinde gâtul adversarului și-i potrivește însuși sabia în locul cel mai sigur, pe când moartea care se apropie și care cu siguranță va veni cere o tărie de suflet continuă, care este mai rară și pe care numai înțeleptul o poate dovedi. De aceea ascultam cu multă plăcere pe Bassus, dându-și cu părerea despre moarte și înfățișându-mi ce este ea, ca unul ce o privea de aproape. Bănuiesc că mai multă crezare ai da și mai mult temei ai pune pe vorbele cuiva care ar învia din morți și ți-ar spune din experiență că nu e nimic rău în moarte. Tot astfel cei care stau în preajma ei, care o văd venind și o întâmpină, îți vor descrie mai bine tulburarea pe care o produce apropierea morții.

Printre aceștia din urmă poți să-l socotești și pe Bassus care, de bună seamă, nu a voit să ne înșele. El susține că cel care se teme de moarte este tot atât de nesocotit ca și cel care se teme de bătrânețe. Căci precum după tinerețe vine bătrânețea, tot astfel după bătrânețe vine moartea. Cine nu vrea să moară înseamnă că n-a vrut să trăiască. Căci viața ni s-a dat sub rezerva morţii: către aceasta ne îndreptăm cu toții. Este o nebunie să ne temem de dânsa, fiindcă te temi numai de ce este nesigur; ce e hotărnicit, aștepți. Moartea este o necesitate egală pentru toți și-i neînduplecată. Cine s-ar putea plânge că se află în starea în care se află toată lumea? Temeiul dreptății este doar egalitatea. Este zadarnic să căutăm pricină naturii, care nu ne-a pus alte legi decât și-a pus sieși. Tot ce ea întocmește risipește, și tot ce risipește întocmește iarăși. Dacă cineva are norocul ca bătrânețea să-l împingă ușor de la spate, să nu-l smulgă dintr-odată din viață, ci să-l mâne încetul cu încetul, atunci, desigur, se cade să mulțumească tuturor zeilor că a ajuns îndestulat la odihna trebuitoare oricărui om și plăcută celui ostenit.

Vezi pe unii dorindu-și moartea mai mult decât lumea își dorește viața. N-aș ști să-ți spun care dintre aceștia îmi dau mai mult curaj: cei care-şi caută singuri moartea, ori cei care o așteaptă voioși și liniștiți, fiindcă una vine câteodată din furie și dintr-o supărare neașteptată, cealaltă este liniștea izvorâtă dintr-o judecată limpede. Unul se prezintă înaintea morții mânios. Sosirea morții însă n-o așteaptă voios decât cel pregătit de mai înainte a o primi. Îți mărturisesc că mi-am făcut mai des și din mai multe motive drum pe la Bassus, omul acesta care mi-e atât de drag; voiam să văd dacă-l găsesc tot timpul același și dacă nu cumva tăria lui sufletească scade odată cu forţele trupului. Dimpotrivă, sporea, așa cum la curse mai vădită este bucuria vizitiului, când, înconjurând de șapte ori arena, se apropie de cununa victoriei. Credincios învăţăturii lui Epicur, el îmi spunea: „Mai întâi cred că nu există nicio durere, atunci când îți dai ultima suflare. Dacă totuși există, poți te mângâi că e scurtă, căci o durere mare nu poate fi lungă. De altfel, dacă despărțirea sufletului de trup se face cu mari chinuri, mă voi alina cu gândul că după această suferință alta nu mai poate fi. Nu mă îndoiesc, totuși, că unui om bătrân sufletul îi stă pe buze și că nu-i nevoie de mare sforțare, ca să-i iasă din trup. Focul ce cade pe un lemn sănătos trebuie să-l stingi cu apă și, uneori, să-l înăbuși sub dărâmături; cel care n-are cu ce se alimenta se potoleşte de la sine”.

Ascult cu plăcere aceste cuvinte, dragă Luciliu, nu fiindcă mi-ar fi necunoscute, ci fiindcă am avut parte să văd lucrurile cu ochii. Cum oare? N-ai văzut atâția oameni luându-și viața? Ba am văzut, dar mai mult preț au pentru mine cei care se îndreaptă spre moarte fără a urî viața, cei care nu o cheamă, ci o primesc. Bassus zicea că tot chinul vine din pricina noastră: atunci când credem că moartea e aproape, ne pierdem cu firea. Dar de cine nu-i aproape moartea, ea care este peste tot și în tot ceasul? „Să ne gândim, spune el, câte alte pricini de temere nu-s mai aproape de noi și totuși nu ne temem, ca atunci când ni se pare că se apropie ceasul.” Pe unul duşmanul îl amenința cu moartea: o indigestie i-a luat-o înainte. Dacă vrem să deosebim cauzele temerilor noastre,