vom găsi că realitatea este una și aparența este alta. Nu de moarte ne temem, ci de gândul morții, căci, de fapt, ne aflăm la aceeași depărtare de dânsa; așa încât, dacă trebuie să ne temem de moarte, ar trebui să ne temem tot timpul. Ce parte a vieții noastre e la adăpostul ei?

Dar ar trebui să închei, ca nu cumva să ți se urască mai mult de scrisorile mele lungi decât de moarte. Voi încheia, deci. Tu totuși gândește-te mereu la ea, ca să n-ai a te teme niciodată de ea. Cu bine.

 

1) Aufidius Bassus, istoric de seamă în timpul său, prețuit de Plinius cel Bătrân și Quintilian.

       31. Potențialul infinit al omului

 

Îl recunosc pe scumpul meu Luciliu: începe să arate așa cum promitea. Urmează acel avânt al sufletului tău, cu care te îndreptai spre binele suprem, călcând în picioare bunurile de rând. Nu-ți doresc să te faci mai puternic și mai bun decât plănuiai. Temelia pe care ai pus-o ocupă o mare suprafață; termină numai atât cât ai năzuit și împlinește tot ce ți-ai pus în gând. Pe scurt, vei ajunge un înțelept, dacă-ți vei astupa urechile. Dar nu e de ajuns să le astupi cu ceară: e nevoie de un dop mai strașnic decât cel folosit de Ulise cu tovarășii lui.[1] Glasul de care ei se temeau era fermecător, dar nu era al lumii întregi, pe când glasul de care noi trebuie să ne temem se înalță nu numai de pe o stâncă, ci răsună din toate părțile. Tu ai a trece nu pe lângă un singur loc, primejdios prin vraja cu care te fură, ci pe lângă toate orașele lumii. Fii surd chiar și la glasul celor ce-ți sunt mai dragi: dorindu-ți binele, ei îți menesc răul. Dacă vrei să fii fericit, roagă pe zei să nu se împlinească nimic din cele ce-ți doresc. Fericirile de care te-ar dori încărcat nu sunt bunuri. Există un singur bine, care este totodată cauza și temeiul fericirii vieţii: a-ți pune nădejdea numai în tine. La el nu poți ajunge decât dacă disprețuiești truda și dacă o socotești printre lucrurile care nu sunt nici bune, nici rele, căci nu se poate ca ceva să fie când bun, când rău, când ușor și lesne de suportat, când de speriat.

Truda nu este un bine. Atunci ce este binele? Disprețul ostenelilor. De aceea aș învinui mai degrabă pe cei care se străduiesc fără rost. Dimpotrivă, pe cel care se ostenește spre virtute am să-l laud cu atât mai mult, cu cât se va lăsa mai puțin copleșit și ținut locului și-i voi striga: „Foarte bine! Ridică-te și umflă-ți plămânii. Biruie panta asta dintr-o suflare, dacă poți! Efortul dă puteri sufletelor alese”. Așadar, n-ai de ce să-ți alege drept scop al dorințelor ceea ce-ți doreau mai de mult părinții. Un om ca tine, ajuns la cele mai înalte ranguri, ar trebui să se rușineze a mai plictisi pe zei cu rugăciuni. De ce să-i rogi? Fă-te singur fericit. Și poți să fii fericit, dacă vei înțelege că tot ce se împărtășește din virtute este bun și tot ce se unește cu stricăciunea este rău. Așa precum nimic nu strălucește fără mijlocirea luminii și nimic nu e întunecat decât dacă e în întuneric sau în umbră, așa precum nimic nu e cald fără ajutorul căldurii și nimic nu e rece fără mijlocirea aerului, tot așa ceea ce este moral și imoral rezultă fie din însoțirea cu virtutea, fie din cea cu viciul.

Atunci ce este binele? Cunoașterea. Ce este răul? Neștiința. Omul înțelept și priceput va respinge sau va alege unele lucruri, după împrejurări. Dar el nici nu se teme de ce respinge, nici nu admiră ce alege, dacă are într-adevăr un suflet mare și puternic. Îți interzic să te lași abătut și să te descurajezi. Nu-i de ajuns să nu fugi de osteneli. Caută-le! „Cum așa? zici tu. Osteneala fără rost și zadarnică, născută din motive fără însemnătate, nu este ceva rău?” Tot pe atât pe cât este și aceea cheltuită cu lucrurile frumoase, deoarece este vorba de aceeași răbdare a sufletului care se îmbărbătează spre a înfrunta greutățile și necazurile, zicându-și: „Ce pregeți? Nu este demn de un bărbat a se teme de oboseală”. La aceasta trebuie însă să se adauge, pentru ca virtutea să fie desăvârșită, acel echilibru, acea continuitate în felul de viață și armonie în toate, lucru care nu este posibil decât dacă cineva ajunge la cunoașterea naturii și a științei celor divine și celor omenești. Iată binele suprem. Dacă îl dobândești, începi a fi semenul zeilor, nu imploratorul lor.

Mă întrebi cum ajungi aici? Nu străbătând Alpii Penini sau Alpii Graici și nici deșertul Candaviei[2], nu înfruntând Sirtele, Scylla sau Charybda, prin care ai trecut de dragul unei funcții de procuratoraș. Ai în față un drum sigur și plăcut, pentru care însăși natura te-a pregătit. Căci ea te-a înzestrat cu daruri, pe care, dacă nu le vei lepăda, te vei ridica la treapta de zeu.

Nu banii te vor face asemenea zeului: zeul nu are nimic. Nu haina de purpură: zeul e gol. Nu faima, nici fala și numele răspândite la toate popoarele: nimeni nu cunoaște pe zeu și mulți îl vorbesc de rău, fără a fi pedepsiţi. Nu gloata de sclavi ce-ți duc lectica pe străzile capitalei și pe drumuri străine: marele și preaputernicul zeu poartă el însuși totul. Nici frumusețea chipului, nici puterea trupului nu te pot face fericit: nici una, nici alta nu rezistă vremii.

Caută ceva care nu se face din zi în zi mai rău, căruia nimic nu i se poate împotrivi. Ce este acesta? Sufletul. Dar un suflet drept, bun și mare. Cum l-ai putea numi altfel decât zeu ce sălăşluiește în trup de om? Un asemenea suflet se poate găsi la un cavaler roman ca și la un libert sau sclav. Căci ce înseamnă oare cavaler,