care i-ar fi sărat inima lui bleagă, să ștampilăm femeile cu T sau C. Strelitul, nu știu de ce, tăcea, și băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el, în loc s-o biciuie. Iar „fetele” tăcute, foarte atente, stăteau parcă în așteptarea a ceva. Poate eu îi împiedicam pe toți să intre în universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui Calistrat îi deranjase? Fiindcă el nu făcuse decît să spună cuvinte, care în anumite împrejurări nu mai au nici o importanță, mai ales dacă omul e beat, în timp ce eu azvîrlisem cu paharul și „fetele” văzuseră sînge… Era sigur, se speriaseră, fiindcă ridicîndu-mă de pe scaun și spunînd sec bună-seara, nici una nu-mi aruncă vreo privire și nici Vintilă nu spuse ceva să mă rețină. Mă conduse însă pînă afară. „Dom’ profesor, zise, și acuma ce faceți? Vă duceți acasă?” „Da, zisei, o iau pe jos și mă duc acasă. Nu prea m-am distrat.” El rîse: „Nu-i nimic, lăsați…”

Parcă mi-ar fi promis el o altă distracție mai grozavă, de care însă nu era sigur ca să se angajeze… Pornii prin noaptea răcoroasă de sfîrșit de septembrie. De fapt mă distrasem, deși ciocnirea mea cu Calistrat, lipsită de un fond de conflict real, avea în ea ceva gratuit, vag abstract. Paharul care i se făcuse țăndări în frunte era însă foarte concret, un ciob i-ar fi putut nimeri într-un ochi și la gîndul că s-ar fi putut să rămînă individul chior, mă înviorai și nevoia mea de violență și vulgaritate se potoli.

Capitolul V

Cum se împacă însă ideea armoniei conștiinței noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariției erei ticăloșilor din a doua, în care descriam o mutație catastrofică în conștiința actuală a omului? Nu se împăcau, dar nu mă neliniștii. Îmi spuneam că Gnoza va fi probabil actuală în clipa cînd dominația ticăloșilor va determina o reacție a partizanilor vechilor valori și noua religie sugerată de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu eram smintit să cred că și eu aș fi un astfel de geniu!), se va răspîndi și va intra în conflict cu partizanii lui Belial[1] (așa au fost numiți de un vizionar american cei care au determinat odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-și facă apariția, fiindcă terenul este pregătit)…

„Cum ai putut, îmi spuse Ciceo uimit după ce termină de citit Era, să proiectezi o astfel de viziune minuțioasă și realistă asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic în ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma că e o viziune practică, gospodărească, însă grea de un presentiment care te apasă la urmă ca o piatră de moară. Să știi însă că nu ești original, cineva mi-a vorbit de o astfel de carte apărută în America Latină, n-am reținut autorul, dar titlul e Istoria universală a infamiei.” „Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp și mai mulți oameni pot gîndi același lucru fără să se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forță de expresie și le-a scris într-o limbă de mare circulație. Nu m-aș mira să aud într-o zi că nici Gnoza nu e originală. Lacunele mele de informație, în ceea ce privește rezultatul ultimelor cercetări în toate științele, vor fi decisive pentru destinul acestei cărți. Îmi rămîne orgoliul de a fi scris-o totuși cel dintîi. Istoria aceasta universală a infamiei ce este, un tratat?” „Nu, cică, sînt niște povestiri!” „Iată, deci, a mea e totuși altceva, se referă la viitor și e un tratat…” „Ce ciudat, zise Ciceo, ai scris o astfel de carte neagră și totuși nimic nu îmi pare în tine negru.” „Nu e nimic ciudat, s-a spus și despre Schopenhauer, cu ironie, că în viața lui intimă nu era deloc pesimist și că s-a bucurat de ea cît a putut…” „Și ce vrei să scrii acum?” „Același lucru, despre conștiință, dar întorcîndu-mă acum spre infinitul mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se naște tot ceea ce prinde formă. Lumea subcuantică, pornind de la aceeași teză: conștiința este esența universului, nu numai a ființei vii, ci și a lumii fizice. În fond e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris timp de două mii de ani pînă s-a ajuns la eșecul actual al filozofiei care a îmbrățișat disperarea și absurdul. Fizicienii însă și-au văzut de treabă, ignorînd neputința filozofilor. Vreau să spun că ne așteaptă o nouă aventură în căutarea esenței noastre, deschisă de fizică prin descoperirea tranziției cuantice, așa-numitul colaps, fenomen fundamental al întregului univers fizic. Nu e un fenomen bun pentru logica noastră, fiindcă deși au trecut aproape patruzeci de ani de cînd se cunoaște comportarea stranie a luminii, numai unda ei există, atîta timp cît n-o privești, dar îndată ce un aparat de experiență îi semnalează prezența, adică o «privește», ea dispare și cum dăm de corpuscul (cele două entități ale luminii, fiind, după cum știe orice elev, unda și fotonul, care e o particulă), el nu mai există și apare iarăși unda, eveniment misterios și ilogic, care a fost numit tranziție cuantică, sau colaps, pus sub ecuație de Schrödinger, după atîta timp deci tot nu se știe mai mult despre acest fenomen acauzal. Acauzal? Și totuși universul mare cauzal, și călăuzit de legi, se sprijină pe el. Deja de la Aristotel, prin Fizica, aflăm că Anaximandru afirma același lucru, pe care instrumentele noastre de experiență l-au descoperit: nici apa și nici un alt element nu stă la baza lucrurilor, ci ceva diferit care e fără margini și din care nasc, spre a exista, și cerurile și toate lumile din ele. Apeiron-ul, ceea ce grecii numeau nelimitatul, acauzal în esența sa și spiritual, conștient și volitiv, reapare după două mii de ani lăsîndu-ne semne bizare în aparatele noastre de experiență. De