— Aveam nevoie de încurajarea asta, a spus ea cu un zâmbet, apoi şi-a netezit fusta şi a privit din nou lumina lumânării.

— Susan... a început Ollie.

Ea s-a întors spre el şi umbra i s-a lungit pe podea.

— Mă gândeam la după-amiaza asta şi...

Bertie a început să respire zgomotos. Cartea pe care o pusese pe piept cu faţa în jos se ridica şi cobora odată cu sforăiturile care au umplut încăperea.

— Seara este foarte ostenit, a spus Susan, ridicându-se de pe sofa, şi s-a dus la Bertie. Cred că e timpul să mergi la culcare, i-a spus ea şi l-a atins pe braţ.

Bătrânul a tresărit şi a deschis ochii.

— Citeam.

Susan i-a arătat cartea.

— E greu să citeşti la lumina lumânării, a spus el şi s-a şters pe faţă.

— Vrei să-ţi citesc mai departe?

— Sunt istovit. Cred că o să mă duc la culcare, a spus el. S-a ridicat în picioare clătinându-se şi gemând de durere.

Ollie s-a dus spre Bertie, pregătit să-l prindă în braţe dacă l-ar fi lăsat picioarele.

— Stai să te ajutăm, i-a spus Susan.

Bertie a clătinat din cap, apoi s-a sprijinit cu o mână de umărul ei.

— Mâine, porumbeii noştri vor schimba cursul războiului ăsta afurisit.

Susan s-a simţit din nou înviorată, ca un foc de tăciuni în care sufli să-l aprinzi. L-a urmărit din priviri pe bunicul ei cum urca scările, oprindu-se din când în când să-şi tragă răsuflarea. Când uşa de la dormitorul lui s-a închis cu un scârţâit, s-a gândit cu admiraţie la dârzenia lui. Era sigură că, în tinereţe, Bertie ar fi putut ajunge general de armată. Soldaţii din tranşee ar urma oricând un comandant care să le dea încredere când nu mai este nici o speranţă, aşa, ca el.

— Bertie este un om bun, a spus Ollie.

— Spre norocul meu.

El a încuviinţat din cap, apoi i-a spus:

— Poţi să mergi la culcare acum.

Susan s-a uitat la perdeaua de camuflaj din fereastră.

— Nu pot să dorm când ştiu că avioanele sunt acolo, afară.

S-a întors la sofa, de sub care a scos o cutie subţire de carton.

— Cred că ştii să păstrezi un secret.

Ollie s-a aşezat şi el pe sofa, de cealaltă parte a cutiei.

Susan a deschis capacul şi a luat un ghem de lână şi nişte andrele pe care şi le-a pus în poală. Apoi i-a arătat o bucată de tricot de culoare bej.

— Este un pulover, cadou de Crăciun pentru bunicul.

Ollie s-a uitat nedumerit la burlanul împletit.

— Mai exact, este mâneca unui pulover.

— O să fie încântat, a spus Ollie.

— Dar nu am cu ce să-l vopsesc.

— E perfect aşa.

Susan şi-a aranjat o şuviţă de păr după ureche şi a luat andrelele în mână.

— Unde-ai învăţat să împleteşti?

— De la bunica, a spus Susan în timp ce andrelele scoteau un clinchet uşor.

— Agnes!

— Ţi-ai amintit.

S-a uitat la Ollie, băgând de seamă culoarea aurie a ochilor lui.

Ollie a urmărit-o mai departe cum tricotează. Lumina lumânării îi proiecta pe perete umbra mâinilor subţiri.

— Pare o chestie complicată.

— E nevoie doar de timp şi răbdare, a spus Susan trecând firul de lână peste o andrea. Prima dată i-am tricotat bunicului un fular, când eram mică. În graba mea de a i-l dărui, l-am făcut prea scurt, de-abia îi cuprindea gâtul. Trebuia să-l fi făcut mai lung măcar cu câţiva centimetri. Bunicul însă a insistat să-l poarte prins cu un ac de siguranţă.

Susan a mai tras de firul de lână din ghem.

— Acum m-am apucat din timp, pentru ca puloverul ăsta să aibă două mâneci.

Susan a mai tricotat un rând.

— Mai devreme, ai început să-mi spui ceva despre după-amiaza de azi.

— Voiam să te întreb despre părinţii tăi.

Pe neaşteptate, s-a auzit o explozie, ca o bubuitură de tunet. Ghemul de lână a căzut pe podea.

Ollie l-a ridicat de jos şi l-a pus pe genunchii lui Susan.

— Te superi dacă te întreb ce s-a întâmplat?

Susan s-a întors spre Ollie.

— Când tata s-a întors de pe front, din Marele Război, părinţii mei n-au pierdut vremea şi s-au căsătorit imediat. De fapt, chiar în ziua în care s-a întors acasă l-au chemat pe pastor, care tocmai îşi luase o zi liberă să meargă la pescuit. Tata nici măcar nu şi-a dat jos uniforma, iar mama încă purta ţinuta de spital.

Susan a arătat spre fotografia înrămată din perete.

— Mama a lucrat un an ca infirmieră pe frontul de vest.

Ollie s-a ridicat de pe sofa ca să vadă mai îndeaproape fotografia cu un trio zâmbitor: o infirmieră, un soldat şi un pastor deghizat în pescar, care avea atârnate peste haină cârligele cu pene, ca nişte medalii. S-a uitat cu atenţie la tânăra femeie care ţinea în mână un buchet de margarete.

— Semeni cu mama ta.

Susan a zâmbit.

— Tata îi promisese că o va lua în căsătorie în ziua când se întoarce de pe front. Mama voia să se mărite cât mai repede, dar tata, oricât de mult o iubea, nu suporta ideea că putea s-o lase văduvă. Bunicul îmi spunea mereu că tata a fost un adevărat gentleman.

Ollie s-a întors la locul său.

— Şi-au scris la fiecare două zile, a continuat Susan. Bunicul le-a păstrat scrisorile într-o cutie frumoasă de lemn. Sunt minunate, a adăugat ea, lăsând andrelele jos. Eu am venit pe lume la mai puţin de un an de când s-a întors tata. Ei – noi – aveam toată viaţa în faţă.

Susan a oftat adânc.

— Britanicii au crezut că războiul se sfârşise. Dar soldaţii care s-au întors la vatră