— Parc-ar fi Turnul Charing-T! comentă Lenina.

Dar nu-i fu îngăduit să savureze multă vreme descoperirea acestei asemănări liniştitoare. Un uşor tropăit îi făcu să întoarcă repede capetele. Pe potecă veneau în fugă doi indieni, goi pînă la brîu, cu trupurile aproape negre vopsite cu dungi albe („Ca nişte terenuri de tenis pe asfalt“, urma să explice mai tîrziu Lenina), cu feţele aproape inumane din pricina petelor stacojii, negre şi pămîntii cu care erau mînjite. În părul negru aveau împletite blăni de vulpi şi fire de lînă roşie. Pe umeri le fluturau mantii din pene de curcan, iar în jurul capetelor, într-o explozie strălucitoare, purtau adevărate diademe de pene imense. Cu fiecare pas pe care-l făceau se stîrnea clinchetul şi zornăitul brăţărilor lor de argint, al colierelor grele de oscioare şi de mărgele din turcoaze. Se apropiară fără o vorbă, alergînd cu paşi abia auziţi, dată fiind încălţămintea lor: mocasini din piele de căprioară. Unul dintre ei ţinea în mînă o perie din pene; celălalt avea în fiecare mînă ceva care de la distanţă părea să fie un mănunchi de trei sau patru funii groase. Una dintre funii se zvîrcolea cumplit şi dintr-o dată Lenina îşi dădu seama că sînt nişte şerpi.

Pieile Roşii se apropiară tot mai mult; ochii lor negri se opriră asupra ei, dar fără vreun semn de recunoaştere, fără nici cel mai mic semn că ar fi văzut-o sau ar fi conştienţi de prezenţa ei. Şarpele care se zvîrcolea rămase deodată la fel de ţeapăn ca şi ceilalţi. Indienii trecură mai departe.

— Nu-mi place, zise Lenina. Nu-mi place!

Îi plăcu încă şi mai puţin ceea ce o aştepta la intrarea în pueblo, unde-i lăsase călăuza, ducîndu-se înăuntru să primească instrucţiunile. În primul rînd murdăria, apoi grămezile de gunoaie, praful, cîinii, muştele. Faţa i se strîmbă de scîrbă. Îşi duse batista la nas.

— Bine, dar cum pot ei trăi aşa? izbucni ea revoltată şi, deopotrivă, neîncrezătoare (sugerînd că era cu neputinţă).

Bernard dădu din umeri cu un aer de filosof.

— În orice caz, zise el, trăiesc aşa de cinci sau şase mii de ani, deci cred că între timp s-or fi deprins.

— Bine, dar „Salubritatea-i aproape ca Forditatea“, insistă ea.

— Da, şi „Civilizat înseamnă sterilizat“, continuă Bernard, încheind pe un ton ironic cea de-a doua lecţie hipnopedică de igienă elementară. Numai că oamenii ăştia n-au auzit niciodată de Marele Ford şi nu sînt civilizaţi. Aşa că n-are rost să…

— O! strigă Lenina apucîndu-l de braţ. Uite!

Un indian aproape despuiat cobora încetişor scăriţa de la terasa catului întîi al unei căsuţe din apropiere, treaptă cu treaptă, tremurător şi preocupat ca orice om foarte bătrîn. Avea faţa foarte brăzdată şi neagră, ca o mască de rocă vulcanică sticloasă – obsidian. Cu gingiile rămase fără dinţi, gura îi intrase de tot înăuntru. La colţurile ei şi de ambele părţi ale bărbiei cîteva fire lungi ţepoase străluceau aproape albe pe pielea întunecată. Părul lung şi neţesălat îi atîrna în şuviţe cărunte peste faţă. Trupul încovoiat era supt, numai piele şi os. Cobora foarte, foarte încet, făcînd cîte o pauză la fiecare treaptă înainte de a se aventura către cea următoare.

— Dar ce e cu el? întrebă în şoaptă Lenina, cu ochii mari de uimire şi groază.

— E bătrîn, atîta tot, răspunse Bernard cît mai nepăsător cu putinţă.

De fapt, era şi el speriat, dar făcu un efort să pară indiferent.

— Bătrîn? repetă ea. Bine, dar şi Directorul nostru e bătrîn; mulţi oameni sînt bătrîni, dar nu sînt ca ăsta.

— Pentru că nu-i lăsăm să ajungă ca el. Îi apărăm de boli. Le echilibrăm în mod artificial secreţiile interne la un nivel juvenil. Nu permitem ca raportul magneziu-calciu din corpul lor să scadă sub cel de la treizeci de ani. Le facem transfuzii de sînge tînăr. Le stimulăm în permanenţă metabolismul, aşa că fireşte că nu arată ca ăsta. Parţial – adăugă el –, şi pentru că cei mai mulţi dintre ei mor cu mult înainte de a ajunge la vîrsta acestei fiinţe vetuste. Tinereţe aproape nealterată pînă la şaizeci de ani şi apoi – pac! – sfîrşitul.

Dar Lenina nu-l asculta, era atentă doar la bătrîn. După mai multe mişcări lente, acesta coborî întreaga scară. Picioarele îi atinseră pămîntul. Se întoarse. Ochii cufundaţi în orbite erau încă extraordinar de luminoşi. Cîteva clipe o priviră prelung, inexpresivi, fără surprindere, de parcă nici n-ar fi existat. Apoi, încet de tot, cu spinarea încovoiată, bătrînul se tîrî pe lîngă ei şi dispăru.

— Bine, dar e groaznic! şopti Lenina. E ceva cumplit! N-ar fi trebuit să venim încoace!

Se căută prin buzunare după soma şi constată că, dintr-o neglijenţă nemaipomenită, îşi uitase flaconul la han. Şi buzunarele lui Bernard erau goale.

Lenina rămase să înfrunte fără nici un ajutor din afară ororile de la Malpais. Şi acestea o copleşeau cu duiumul, şi încă repede. Spectacolul oferit de două tinere care-şi alăptau pruncii o făcu să roşească şi să se uite în altă parte. În viaţa ei nu văzuse un lucru atît de indecent. Şi cel mai rău era faptul că, în loc să aibă destul tact încît să ignore această scenă revoltător de vivipară, Bernard se apucă s-o comenteze pe faţă. Ruşinat – acum că efectele tabletelor de soma se atenuaseră – de slăbiciunea pe care o manifestase la hotel