că o să fie un incendiu prin zonă” sau „Starea sănătăţii mătuşii din Setagaya se va înrăutăţi”. Avea dreptate de fiecare dată. Eu eram încă mică, dar mi se părea foarte in^eresant că avea un asemenea talent. Nu îmi era frică de ea şi nici nu mi se părea ceva ciudat. Ba dimpotrivă, de când mă ştiu, am stat numai după fusta ei şi aşteptam să-mi tot spună „poveşti”.

  Puterile ei paranormale erau tot mai evidente pe măsură ce creştea, dar nu ştia să le valorifice şi asta îi cauza un fel de suferinţă. Nu avea cui să-i ceară sfatul, nu ştia la cine să apeleze pentru îndrumări. Pentru că trebuia să-şi găsească singură răspunsul la întrebări şi să ia deciziile pe care le considera de cuviinţă, a fost o adolescentă taciturnă. Acasă nu s-a simţit niciodată fericită şi nu şi-a găsit liniştea sufletească. Trebuia să-şi reprime talentul şi să-l ascundă de lume. Aş putea spune că semăna cu o plantă mare şi puternică crescută într-un ghiveci mic. Nu era normal să fie aşa. Era perfect conştientă de faptul că trebuia să scape cât mai repede din lanţuri, convinsă că exista undeva o lume care să i se potrivească, un mod de viaţă în care să se simtă ea însăşi. Totuşi, până la terminarea liceului, a răbdat şi nu a acţionat în nici un fel.

  Se hotărâse să nu urmeze nici o facultate după absolvirea liceului şi să plece în străinătate pentru a-şi croi un drum nou m viaţă. Părinţii noştri, care erau nişte oameni obişnuiţi, nu voiau să accepte o asemenea situaţie. De aceea, sora mea a niuncit din greu ca să câştige banii de care avea nevoie şi a fugit de acasă. Prima oară s-a dus în Hawaii şi a locuit pe msula Kauai timp de doi ani. Citise undeva că exista pe malul nordic al insulei o zonă cu izvoare făcătoare de minuni. Cam l din vremea aceea a început să o intereseze apa în mod cu totul deosebit, fiind convinsă că viaţa depinde foarte mult de modul în care omul controlează compoziţia apei. De aceea s-a hotărât să trăiască un timp pe insula Kauai. La vremea aceea locuia pe insulă o comunitate de hippy şi Malta a devenit membră a acesteia. Apa de acolo a avut o influenţă extraordinară asupra forţei ei spirituale. Mai mult decât atât, a simţit că-i armoniza echilibrul dintre forţa fizică şi cea psihică, îmi scria că i se întâmplă lucruri extraordinare şi scrisorile ei mă făceau cu adevărat fericită. La un moment dat însă, mi-a scris că nu mai e mulţumită de regiunea respectivă. Recunoştea că zona era frumoasă, paşnică, precum şi faptul că pe cei de acolo nu-i interesau problemele materiale, că erau doar în căutarea păcii spirituale, dar deveniseră dependenţi de sex şi droguri. Malta Kano nu avea nevoie de aşa ceva şi de aceea a părăsit insula după doi ani.

  A plecat de acolo în Canada, iar după ce a călătorit o perioadă de timp prin nordul Statelor Unite, a pornit spre Europa. A testat apa locurilor prin care a umblat şi a găsit ici-colo apă minunată, dar nicăieri apa perfectă. Călătorea cât putea de mult, iar când i se terminau banii, practica ghicitul. Oamenii o răsplăteau pentru că îi ajuta să găsească lucruri pierdute sau persoane dispărute. Nu-i plăcea să fie plătită pentru ceea ce făcea, considerând că harul lăsat de Dumnezeu nu trebuia să se materializeze în bani, dar la vremea aceea nu avea alte posibilităţi de a supravieţui. Ii mersese deja faima peste tot. În Anglia, de exemplu, a ajutat poliţia să găsească o fetiţă dispărută. A găsit locul în care fusese ascuns cadavrul şi chiar mănuşa criminalului. Acesta a fost arestat şi a mărturisit totul. S-a făcut mare vâlvă în presă. Am să vă arăt cândva articolele; decupate din ziare, domnule Okada. A mai umblat prin Europa o vreme şi în cele din urmă a ajuns în Malta. Trecuseră cinci'l ani de când plecase din Japonia. Se pare că insula Malta a fost ultima zonă în care a căutat apă pură, dar probabil că deja ştiţi lucrul acesta chiar de la ea.

  Am dat din cap.

  — În timpul peregrinărilor sale prin lume, îmi trimitea scrisori de peste tot pe unde umbla. Bineînţeles, au mai fos şi situaţii în care nu-mi scria chiar tot ce se întâmplă, dar î: general primeam săptămânal scrisori lungi de la ea. Ne înţe-1 legeam foarte bine şi chiar dacă eram despărţite, reuşeam s ne împărtăşim sentimentele prin scrisori. Ce scrisori minunate! Dacă le-aţi citi, v-aţi da seama, domnule Okada, ce persoană grozavă este Malta Kano. Prin intermediul scrisorilor ei am aflat o mulţime de lucruri interesante din toată lumea, am cunoscut o mulţime de oameni cu preocupări deosebite. Scrisorile ei m-au încurajat mult şi m-au ajutat să mă maturizez, îi. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta şi n-am să uit ce a făcut pentru mine. Dar scrisorile rămân scrisori până la urmă. În cea mai dificilă perioadă a vieţii – adolescenţa – când aveam mai mare nevoie de ea, Malta era întotdeauna undeva departe. Oricât întindeam mâna după ea şi o căutam, era de negăsit. Mă simţeam singură, deşi aveam familie. Duceam o existenţă izolată. Sufeream. Sufeream cumplit. Despre suferinţă o să vă vorbesc mai târziu. Nu aveam cui să-i cer un sfat. Din acest punct de vedere, eram la fel de singură cum fusese şi Malta. Dacă ar fi fost lângă mine atunci, viaţa mea de acum ar fi fost cu totul alta, cu siguranţă. M-ar fi sfătuit ce să fac, m-ar fi încurajat, m-ar fi salvat. Oricum, nu mai contează. Aşa cum Malta a trebuit să-şi găsească propriul ei drum, aşa a trebuit să procedez şi eu, dar când am împlinit douăzeci de ani, am decis să mă sinucid.

  Creta Kano a luat ceşcuţa şi a băut cafeaua care mai rămăsese.

  — Foarte bună cafea, zise ea.

  — Mulţumesc, am spus degajat, înainte de venirea dumneavoastră am fiert nişte