Da. Pentru că, în cele din urmă, tot ceea ce este spirit renunţă la ceea ce nu e real şi nimic din viaţa pe care o duci nu e real, în afară de relaţia voastră cu Mine.

  Şi totuşi, nu se cere renunţare, în sensul clasic de lepădare de sine.

  Un adevărat Maestru nu „renunţă” la ceva. Un adevărat Maestru îl dă, pur şi simplu, la o parte, aşa cum ar face-o cu ceva de care nu mai are nevoie.

  Există unii care spun că trebuie să-ţi depăşeşti dorinţele. Eu spun că, pur şi simplu, trebuie să le schimbi. Prima încercare este simţită ca o disciplină riguroasă, a doua ca un exerciţiu plin de bucurie.

  Există cei care spun că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să depăşeşti toate patimile pământeşti. Este suficient doar să le înţelegi şi să le accepţi. Persistă lucrurile cărora le opui rezistenţă. Dispar cele pe care le priveşti în faţă.

  Cei care se străduiesc atât de tare să-şi depăşească toate patimile pământeşti muncesc atât de din greu, încât s-ar putea spune că aceasta a devenit pentru ei o patimă.

  Ei au o „patimă pentru Dumnezeu”; o patimă de a-L cunoaşte. Dar patima e patimă. Şi, a negocia una în schimbul alteia, nu o elimină.

  Din acest motiv, să nu judecaţi lucrurile care vă împătimesc.

  Observaţi-le, pur şi simplu, apoi vedeţi dacă vă fac vreun serviciu, în funcţie de cine şi ce doriţi să fiţi.

  Amintiţi-vă că sunteţi într-un permanent proces de a vă crea pe voi înşivă. În fiecare moment, decideţi cine şi ce sunteţi. Decideţi aceasta în mare parte prin alegerile pe care le faceţi, în funcţie de pentru cine şi pentru ce vă împătimiţi.

  Adesea, o persoană care se află pe ceea ce numiţi cărare spirituală pare că a renunţat la toate patimile pământeşti, la toate dorinţele umane.

  Ceea ce a făcut ea este să înţeleagă, să vadă iluzia şi să se dea la o parte din faţa patimilor care nu-i aduc vreun serviciu – în acelaşi timp, iubind iluzia pentru ceea ce ea îi aduce: şansa de a fi cu totul liber.

  Patima este dragostea de a transforma existenţa în acţiune. Ea alimentează cu combustibil locomotiva creaţiei. Ea preschimbă conceptele în experienţă.

  Patima este focul care ne îndeamnă să exprimăm cine suntem cu adevărat. Niciodată să nu negaţi patima, pentru că aceasta înseamnă să negaţi Cine Sunteţi şi Cine Vreţi cu Adevărat să Fiţi.

  Cel care renunţă nu-şi neagă niciodată pasiunile – el neagă, pur şi simplu, ataşamentul de rezultate. Pasiunea este dragostea de a face ceva. A face ceva înseamnă a fi – trăit ca experienţă.

  Totuşi, ce rezultă adesea din acţiunea de a face? Aşteptări.

  Să-ţi trăieşti viaţa fără să te aştepţi la ceva, fără nevoia de a avea rezultate specifice – aceasta este libertatea. Aceasta este Dumnezeirea.

  Aşa trăiesc Eu.

  Nu eşti legat de rezultate?

  Absolut deloc.

  Bucuria Mea este în actul de creaţie, nu în ceea ce urmează. Renunţarea nu este o decizie de a nega acţiunea. Renunţarea este o decizie de a nega nevoia pentru un anumit rezultat. E o enormă diferenţă.

  Ai putea să-mi explici ce vrei să spui prin afirmaţia „pasiunea este plăcerea de a transforma existenţa în acţiune”?

  Starea de a fi este cel mai înalt grad de existenţă. Este esenţa cea mai pură. Este aspectul lui Dumnezeu „acum/nu acum”, „totul/nu totul”, „întotdeauna/niciodată”.

  Existenţa în esenţa ei înseamnă Dumnezeu în esenţa Lui.

  Şi totuşi, pentru noi nu a fost niciodată suficient să fim. Noi am tânjit întotdeauna să trăim experienţa lui Ce Suntem – şi aceasta necesită un cu totul alt aspect al divinităţii, numit a face.

  Să zicem că sunteţi, în miezul minunatului vostru Sine, acel aspect al divinităţii numit dragoste. (Acesta este, apropo, Adevărul despre voi).

  Acum, un lucru este să fii dragoste şi cu totul alt lucru este să faci ceva cu dragoste. Sufletul tânjeşte să facă ceva pentru ceea ce este, ca să se poată cunoaşte pe sine însuşi în propria sa experienţă. Aşa că, se va strădui să realizeze – prin acţiune – ideea lui cea mai înaltă.

  Asemenea dorinţă puternică de a face acest lucru se numeşte pasiune sau chiar patimă. Omoară pasiunea şi-L vei omorî pe Dumnezeu.

  Pasiunea este Dumnezeu care vrea să te salute.

  Dar, vezi tu, o dată ce Dumnezeu (sau Dumnezeul-din-tine) face acest lucru de iubire, Dumnezeu S-a realizat pe Sine Însuşi – şi nu mai are nevoie de nimic altceva.

  Pe de altă parte, omul simte adesea nevoia de a i se rambursa ceva din investiţie. Dacă tot e să iubim pe cineva, foarte bine – dar să primim şi nişte dragoste înapoi. Ceva de genul ăsta.

  Asta nu este pasiune. Asta înseamnă să te aştepţi la ceva.

  Aceasta este cea mai „mare sursă a nefericirii omului. Este ceea ce-l separă pe om de Dumnezeu.

  Cel care renunţă se străduieşte să pună capăt acestei separări prin experienţa pe care unii mistici orientali au numit-o samadhi.

  Adică, unimea şi unirea cu Dumnezeu; a te topi în divinitate şi a deveni una cu ea. Prin urmare, cel care renunţă, renunţă la rezultate dar, absolut niciodată, nu renunţă la pasiune.

  Într-adevăr, Maestru ştie pe cale intuitivă că pasiunea este drumul. Este calea spre realizarea de Sine.

  Chiar şi în termeni pământeşti se poate spune, destul de corect, că, dacă nu ai nici o pasiune pentru nimic, nu trăieşti.

  Ai spus că: „Persistă lucrurile cărora le opui rezistenţă. Dispar cele pe care le priveşti în faţă”. Poţi să-mi explici?

  Nu poţi să opui rezistenţă la ceva căruia nu-i recunoşti realitatea. Actul de a opune rezistenţă înseamnă a recunoaşte că acel lucru este viu. Când tu opui rezistenţă unei energii, o plasezi acolo. Cu cât îi opui mai multă rezistenţă, cu