Un murmur surd făcu ocolul mesei. Până şi aghiotanţii mai tineri, care începuseră să dea semne de plictiseală, se îndreptară în scaune şi schimbară priviri uimite.

  Halleck rosti cu voce joasă:

  — Căci ei vor înghiţi bogăţiile mării şi comorile ascunse în nisip”.

  — E limpede, domnilor, spuse Leto. Mai poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că Harkonnenii şi-au făcut frumuşel bagajele şi-au lăsat totul baltă, numai pentru că aşa a poruncit Împăratul?

  Oamenii dădură glas unui cor de murmure aprobatoare.

  — Va trebui să biruim cu tăişul săbiei, conchise Ducele. Se întoarse către Hawat. Dar poate că-i momentul să aflăm cum stăm cu utilajele. Câte şenilete, combine, fabrici de mirodenie şi echipamente auxiliare ne-au lăsat?

  — Întregul parc, după cum menţionează inventarul imperial, contrasemnat de Arbitrul Schimbării, Domnia-Ta, răspunse Hawat şi făcu semn unuia dintre aghiotanţi să-i dea un dosar, pe care apoi îl deschise în faţa lui. Numai că s-a omis să se menţioneze că mai puţin de jumătate din şenilete sunt în stare de funcţionare, că doar circa o treime din. Ele dispun de aeroportante care să le transporte la nisipurile cu mirodenie, că… În sfârşit, tot ce ne-au lăsat Harkonnenii se află într-o stare deplorabilă. O să putem spune că am avut noroc dacă vom izbuti să punem pe picioare jumătate din utilaje şi un noroc chior dacă un sfert dintre ele vor mai fi în stare de funcţionare peste şase luni.

  — Nici nu ne-am aşteptat la altceva, zise Leto. Care sunt cifrele exacte pentru utilajele de bază?

  Hawat îşi consultă dosarul.

  — Nouă sute treizeci de fabrici-combine, care vor putea să iasă la lucru peste câteva zile. Şase mii două sute cincizeci de ornitoptere pentru supraveghere, recunoaştere şi observaţii meteorologice… Aeroportante, ceva mai puţin de-o mie.

  — N-ar fi mai rentabil să reluăm negocierile cu Ghilda pentru autorizarea unei fregate orbitale ca satelit meteorologic? Întrebă Halleck.

  Ducele se uită la Hawat.

  — Nimic nou în privinţa asta, Thufir?

  — Deocamdată va trebui să căutăm alte căi, răspunse mentatul. De fapt, agentul Ghildei nici nu a negociat. N-a făcut altceva decât să-mi dea limpede de înţeles, ca de la mentat la mentat, că preţul depăşeşte posibilităţile noastre şi că va continua să le depăşească oricare-ar fi ele. Trebuie să aflăm de ce, înainte de a redeschide discuţia cu el. Unul dintre aghiotanţii lui Halleck se agită în scaun şi izbucni:

  — Asta nu e dreptate!

  — Dreptate? Ducele îl fulgeră cu privirea. Cine pretinde dreptate? O să ne facem singuri dreptate. Aici, pe Arrakis. Victorie sau moarte. Regreţi că ne împărtăşeşti soarta, domnule?

  Omul îl privi lung, apoi răspunse:

  — Nu, Sire… Domnia-Ta nu poţi să refuzi cea mai bogată sursă de venituri din universul nostru… iar eu nu pot decât să te urmez. Îmi cer scuze pentru accesul de furie, dar… (Ofiţerul dădu din umeri.) Pe toţi ne copleşeşte câteodată amărăciunea.

  — Amărăciunea o înţeleg, spuse Ducele. Dar să nu ne plângem de nedreptate, cât timp avem braţe şi libertatea de a le folosi. Mai sunt şi alţii copleşiţi de amărăciune? Dacă da, să vorbească. Ne-am adunat aici ca între prieteni. Oricine poate să spună ce are pe suflet.

  — Eu cred că ceea ce ne roade pe toţi, Sire, zise Halleck, este faptul că n-au apărut voluntari din partea celorlalte Case Mari. Te numesc „Leto cel Drept” şi-ţi făgăduiesc amiciţie eternă… dar numai atâta timp cât asta nu costă pe nimeni nimic.

  — Casele Mari nu ştiu încă cine va câştiga în urma schimbării, spuse Ducele. Cele mai multe s-au îmbogăţit asumându-şi riscuri minime. Dar nu le putem blama pentru asta. Nu putem decât să le dispreţuim. (Se întoarse către Hawat.) Dar vorbeam despre utilaje. Vrei să proiectezi câteva exemple, ca să familiarizăm oamenii cu maşinile?

  Hawat încuviinţă din cap şi făcu semn unui aghiotant aflat lângă proiector.

  O imagine solido-tridimensională apăru pe suprafaţa mesei, la mică distanţă de locul în care stătea Ducele. Unii dintre oamenii de la capătul celălalt se ridicară în picioare, ca să vadă mai bine.

  Paul se aplecă şi privi cu atenţie maşina. Raportată la înălţimea minusculelor siluete umane din jurul ei, părea să aibă vreo sută douăzeci de metri lungime şi vreo patruzeci de metri lăţime. Semăna cu o insectă lungă, având drept membre seturi independente de şenile late.

  — Ceea ce vedeţi este o maşină de recoltat, combinată cu o rafinărie de mirodenie, explică Hawat. Am ales una în stare bună, anume pentru proiecţie, E un fel de draglină adusă aici de prima echipă de ecologi imperiali. Maşina mai funcţionează şi azi… deşi nu-mi dau seama cum… sau de ce.

  — Dacă-i cumva cea supranumită Baba Maria, e o adevărată piesă de muzeu, interveni un aghiotant. Cred că Harkonnenii o foloseau ca loc de pedeapsă şi că-şi ameninţau cu ea muncitorii recalcitranţi: fii cuminte sau ajungi la Baba Maria!

  Oamenii râseră.

  Nu însă şi Paul. Toată atenţia sa era concentrată asupra proiecţiei şi a întrebării care i se născuse în minte. Arătă cu degetul imaginea de pe masă şi spuse:

  — Thufir, există viermi de nisip destul de mari ca să înghită o maşină ca asta?

  În sală se făcu brusc tăcere. Ducele blestemă în gând, apoi îşi zise: Nu… Trebuie să înfrunte realităţile acestei lumi.

  — În mijlocul deşertului trăiesc viermi care-ar putea să înghită această combină dintr-o dată, răspunse Hawat. Dar şi aici, în apropierea Scutului de Piatră, unde se exploatează cea mai mare parte a mirodeniei, există viermi destul de mari ca să rupă în bucăţi o maşină ca asta şi s-o devoreze în tihnă.

  — De ce nu se folosesc scuturi? Întrebă Paul.

  — Raportul lui Idaho precizează că în deşert scuturile sunt periculoase, spuse Hawat. Un simplu scut individual poate să atragă toţi viermii aflaţi la sute de metri de jur-împrejur. Se pare că scuturile le