şi-a dat toată osteneala să mă convingă că, dacă a scăpat cu viaţă, asta se datoreşte în bună măsură învăţăturilor tale. Şi în această privinţă, n-ai comis nici o greşeală. (Lovi uşor spătarul scaunului gol.) Ţi-am spus să iei loc!

  Hawat se lăsă moale în scaun.

  — Dar…

  — Nu vreau să mai aud nimic. Consider incidentul încheiat. Avem treburi mai importante. Unde sunt ceilalţi?

  — I-am rugat să aştepte afară până ce…

  — Cheamă-i.

  Hawat privi în ochii lui Leto.

  — Sire, eu…

  — Ştiu cine mi-e cu adevărat prieten, Thufir. Cheamă oamenii înăuntru.

  — Am înţeles, Domnia-Ta, răspunse în şoaptă Hawat. Apoi se răsuci în scaun şi strigă spre uşa întredeschisă: Gumey, puteţi intra.

  Halleck îşi făcu apariţia în fruntea unui grup numeros. Ofiţerii de stat major aveau chipurile încruntate, grave. Erau însoţiţi de tineri aghiotanţi şi specialişti, care păreau cu toţii plini de ardoare. Începură să se aşeze în jurul mesei, făcând să răsune sala de zgomotul scaunelor şi răspândind în aer o aromă discretă de rachag *.

  * Stimulent de tip cofeinic.

  — Pentru cine doreşte, avem cafea, spuse Ducele.

  Îi cuprinse pe toţi cu privirea, gândind: O echipă bună. Un om ar putea face figură mult mai rea într-un război ca acesta. Aşteptă, în timp ce se servea cafeaua adusă din încăperea alăturată. Nu-i scăpă oboseala întipărită pe unele chipuri.

  Brusc, îşi compuse masca de calm şi eficienţă, se ridică în picioare şi le ceru atenţie, ciocănind cu degetul în masă.

  — Domnilor, începu el, se pare că civilizaţia noastră s-a obişnuit într-atât cu războaiele de cotropire, încât ţiu ne putem supune nici măcar unui singur ordin al Imperiului fără ca vechile năravuri să nu-şi scoată capul.

  Se auziră râsete discrete şi Paul îşi dădu seama că tatăl său spusese exact lucrul potrivit, folosind exact tonul potrivit, pentru a încălzi atmosfera. Până şi urma de oboseală din glasul său fusese corect drămuită.

  — Pentru început, cred că n-ar strica să aflăm dacă Thufir mai are ceva de adăugat la raportul său cu privire la fremeni. Thufir?

  Hawat îşi înălţă ochii.

  — Mai am de analizat unele probleme economice legate de raportul meu general, Sire, dar în momentul de faţă pot să afirm că fremenii par din ce în ce mai mult a fi aliaţii de care avem nevoie. Chiar dacă mai aşteaptă încă, înainte de a ne acorda încredere deplină, atitudinea lor pare sinceră. Ne-au trimis daruri: distraie confecţionate în atelierele lor… hărţi ale unor regiuni de deşert din jurul punctelor fortificate lăsate de Harkonneni… Informaţiile pe care ni le-au furnizat s-au dovedit demne de încredere şi ne-au fost de un folos considerabil în tranzacţiile cu Arbitrul Schimbării. Au mai trimis şi alte lucruri: bijuterii pentru doamna Jessica, alcool de mirodenie, dulciuri, produse medicinale. Oamenii mei le examinează chiar în aceste clipe, dar nu pare a fi vorba de vreun vicleşug.

  — Dumitale îţi plac aceşti oameni, Thufir? Întrebă unul dintre ofiţeri.

  Hawat se întoarse spre el.

  — Duncan Idaho spune că sunt demni de admiraţie.

  Paul se uită la tatăl său, apoi la Hawat, înainte de a se încumeta să întrebe:

  — Ai vreo informaţie nouă despre numărul fremenilor?

  Hawat îl privi grav.

  — După producţia de alimente şi după diverse alte criterii, Idaho a estimat populaţia complexului subteran pe care l-a vizitat la aproximativ zece mii de oameni. Conducătorul lor spunea că este căpetenia unui sietch de două mii de familii. Avem motive întemeiate să credem că există foarte multe asemenea comunităţi, numite sietchuri. Toate par a fi credincioase unui oarecare Liet.

  — Asta-i ceva nou, spuse Leto.

  — S-ar putea să greşesc eu, Sire. Anumite aspecte dau de presupus că acest Liet ar putea să fie o zeitate locală.

  Un alt ofiţer îşi drese glasul şi întrebă:

  — E sigur că fac afaceri cu contrabandiştii?

  — O caravană cu marfă de contrabandă a părăsit sietchul în prezenţa lui Idaho. Caravana transporta o cantitate mare de mirodenie. Contrabandiştii foloseau animale de povară şi au menţionat faptul că îi aştepta o călătorie de optsprezece zile.

  — După toate aparenţele, contrabandiştii şi-au intensificat activitatea de când domneşte dezordinea, spuse Ducele. Trebuie să chibzuim bine problema asta. Sigur, nu-i cazul să ne facem prea multe griji pentru fregatele neautorizate care acţionează în afara planetei. Aşa-i peste tot. Dar nici să le lăsăm să scape cu totul de sub controlul nostru, nu-i bine.

  — Ai vreun plan, Sire? Întrebă Hawat.

  Ducele se uită la Halleck.

  — Gumey, vreau să conduci o delegaţie care să ia legătura cu afaceriştii ăştia romantici. Vei fi un fel de ambasador, dacă vrei. Să le spui că sunt dispus să închid ochii la operaţiile lor, atât timp cât vor accepta să-mi plătească o dijmă ducală. Hawat consideră că mitele şi mercenarii de care-au făcut uz până acum ca să-şi poată desfăşura activitatea i-au costat de patru ori mai mult.

  — Şi dacă povestea asta ajunge la urechile Împăratului? Întrebă Halleck. Suveranul ţine cu dinţii de profiturile sale din CHOAM, Domnia-Ta.

  Leto zâmbi.

  — Vom vira făţiş întreaga dijmă în contul lui Shaddam IV şi-o vom scădea în mod legal din impozitul pentru întreţinerea trupelor de sprijin. Să vedem ce-or să mai zică Harkonnenii! Şi-o să ruinăm astfel şi câţiva dintre localnicii care s-au îmbuibat pe vremea lor. Adio, şperţuri!

  Halleck rânji încântat.

  — Ah, Domnia-Ta, straşnică lovitură! Ce n-aş da să văd mutra baronului când va afla vestea!

  Ducele se întoarse către Hawat.

  — Thufir, ai obţinut registrele de contabilitate pe care spuneai că le-ai putea cumpăra?

  — Da, Domnia-Ta. Examinarea lor amănunţită e în curs. Deşi le-am răsfoit doar, pot să formulez o primă estimare.

  — S-auzim.

  — În trei sute treizeci de zile standard, Harkonnenii realizau aici un beneficiu de zece miliarde de solari.