— Emoţionant citat, comentă ducele. Să predai unui locotenent comanda trupelor tale. Spune-i să le facă oamenilor un scurt instructaj despre disciplina apei, apoi să-i cazeze în barăcile de lângă teren. O să-i îndrume personalul de serviciu. Şi nu uita de oamenii pentru Hawat.

  — Trei sute dintre cei mai buni, Sire. (Halleck îşi ridică raniţa.) Unde mă prezint la raport după ce termin treaba?

  — Am pus să se amenajeze o sală de consiliu la etaj. Vom ţine acolo şedinţa de stat major. Vreau să stabilim o nouă linie de dispersare planetară, cu blindatele în primul eşalon.

  Halleck, care dăduse să plece, se opri. Ochii săi căutară privirea lui Leto.

  — Ne putem aştepta la asemenea dificultăţi, Sire? Am înţeles că există aici un Arbitru al Schimbării.

  — Luptă deschisă, luptă clandestină, rosti sec ducele. O să mai curgă mult sânge până să isprăvim totul.

  — Şi apa luată din râu se va face pe uscat sânge”, cită Halleck.

  Ducele oftă.

  — Grăbeşte-te, Gumey.

  — Gata, Domnia-Ta. (Un rânjet îi încreţi cicatricea.) „Iată, ca un asin sălbatic din deşert, mă-nham din nou la muncă”.

  Se îndreptă repede spre centrul sălii, zăbovi o clipă ca să dea ordinele necesare, apoi porni mai departe, făcându-şi loc printre oameni.

  Leto îl urmări cu privirea, clătinând din cap. Halleck nu contenea să-l uimească. O minte plină de cântece, de citate şi de fraze împodobite… şi o inimă de asasin, de cum venea vorba de Harkonneni.

  Părăsi firida şi se îndreptă fără grabă spre ascensor, traversând sala în diagonală, răspunzând la saluturi cu uşoare mişcări ale mâinii. Recunoscând un om din corpul de propagandă, se opri ca să-i dicteze un mesaj destinat reţelei de radiodifuziune; oamenii care-şi aduseseră nevestele trebuiau informaţi că acestea erau în siguranţă şi anunţaţi unde le puteau găsi; ceilalţi aveau să fie încunoştiinţaţi că, după toate aparenţele, populaţia locală număra mai multe femei decât bărbaţi. Ducele atinse uşor braţul omului de la propagandă, semnalându-i astfel că mesajul avea prioritate absolută şi că trebuia difuzat imediat.

  Apoi îşi văzu de drum, întorcând saluturi, zâmbind, schimbând câte-o glumă în treacăt.

  Un comandant trebuie să pară totdeauna încrezător, gândi el. Încrederea oamenilor apasă pe umerii săi ca o povară, în timp ce el Înfruntă primejdia, nelăsând să se vadă nimic.

  Răsuflă uşurat când pătrunse în ascensor şi privirea sa nu mai întâlni decât suprafaţa neutră a uşilor.

  Au încercat să ia viaţa fiului meu!

 Chapter 12

  Deasupra ieşirii terenului de debarcare al Arrakeenului, gravată grosolan, parcă de-un instrument rudimentar, se afla o inscripţie pe care Muad'Dib avea s-o repete deseori. O descoperise în prima noapte petrecută pe Arrakis, când oamenii tatălui său îl conduseseră spre postul de comandă ducal ca să asiste la cel dinţii consiliu de stat major. Inscripţia era o invocaţie adresată celor ce părăseau Arrakisul, dar pentru adolescentul abia scăpat din ghearele morţii impactul ei va fi fost cu atât mai sumbru. Ea spunea: „O, voi, cei care ştiţi ce indurăm aici, nu ne uitaţi în rugile voastre”.

  Fragment din Manualul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan

  — TOATĂ TEORIA conflictelor armate se reduce la riscul calculat, spuse Ducele. Dar când ajungi să-ţi rişti propria familie, elementul calcul e copleşit de… altceva.

  Îşi dădu seama că nu reuşea să-şi stăpânească mânia cum ar fi trebuit şi, întorcându-se, începu să se plimbe de colo-colo prin faţa mesei.

  Ducele şi Paul erau singuri în sala de consiliu – o încăpere plină de ecouri, al cărei unic mobilier consta într-o masă lungă, înconjurată de scaune demodate, cu trei picioare, o planşetă pentru hărţi şi un proiector. Paul ocupa unul din scaunele de lângă planşetă. Îi relatase tatălui său incidentul cu vânătorul-căutător. Îi vorbise şi de faptul că era ameninţat de un trădător.

  Ducele se opri în faţa fiului său şi lovi cu pumnul în masă.

  — Hawat m-a asigurat de securitatea casei!

  Paul spuse cu glas şovăielnic:

  — Şi eu am fost furios… la început. Şi eu l-am învinuit pe Hawat. Dar atentatul a fost dirijat din afara casei. O acţiune simplă, dibace şi directă. Care-ar fi reuşit, dacă n-aş fi cunoscut ce-am învăţat de la tine şi de la mulţi alţii, inclusiv Hawat.

  — Îl aperi?

  — Da.

  — Îmbătrâneşte. Ăsta-i adevărul. Ar trebui să…

  — E înţelept şi are experienţă. De câte dintre greşelile lui îţi poţi aminti?

  — Eu ar trebui să-i iau apărarea, nu tu.

  Paul zâmbi.

  Leto se aşeză în capul mesei şi-şi lăsă mâna pe mâinile fiului său.

  — Te-ai… maturizat în ultimul timp, fiule, spuse el şi asta nu poate decât să mă bucure. (Îşi retrase mâna şi zâmbi, la rândul său.) Hawat se va pedepsi singur. Va fi mai mânios pe el însuşi, decât am putea fi noi, amândoi.

  Paul îşi îndreptă privirea spre ferestrele din spatele planşetei cartografice, spre întunericul nopţii. Afară, balustrada terasei reflecta lumina din cameră. Desluşi o mişcare, apoi recunoscu silueta unei santinele în uniformă Atreides. Ochii îi alunecară de la fereastră la peretele alb din spatele tatălui său, la suprafaţa lucioasă a mesei, la pumnii lui încleştaţi.

  Uşa din celălalt capăt al sălii se deschise cu violenţă. Thufir Hawat pătrunse în sală. Părea mai bătrân şi mai zbârcit ca oricând. Traversă încăperea şi se opri în poziţie de drepţi în faţa Ducelui.

  — Domnia-Ta, se adresă el unui punct aflat deasupra capului lui Leto, adineaori am aflat de greşeala pe care-am comis-o. Întrucât consider că este necesar să-mi prezint demi…

  — Ia loc şi încetează cu prostiile, îi tăie vorba Ducele, arătând cu mâna scaunul din faţa lui Paul. Dacă ai comis o greşeală, este că i-ai supraestimat pe Harkonneni. Minţile lor simple au ticluit o stratagemă simplă. Noi nu ne-am aşteptat la stratageme simple. Iar fiul meu