Aici, cel puţin, cugetă el, Gumey avea să găsească nisip din belşug. Deşertul central, care se întindea dincolo de Stâncile argintate de lună, era numai piatră seacă, dune şi praf spulberat de vânt. Un teritoriu necartografiat, arid şi sălbatic, la marginea căruia şi poate pe ici pe colo şi-n interior, trăiau grupuri răzleţe de fremeni. Dacă exista vreun viitor pentru neamul Atreides, acest viitor nu se putea întemeia decât cu sprijinul fremenilor.

  Dacă Harkonnenii nu izbutiseră să-i infesteze şi pe fremeni cu urzelile lor veninoase.

  Au încercat să ia viaţa fiului meu!

  Un vuiet metalic învălui turnul şi ducele simţi cum parapetul îi vibrează sub mâini. Ecranele de protecţie coborâră şi priveliştea dispăru.

  Naveta. E timpul să mă-ntorc la lucru.

  Începu să coboare scara către marea sală de adunare, străduindu-se să-şi impună calmul şi să-şi pregătească expresia feţei pentru întâlnirea care urma.

  Au încercat să ia viaţa fiului meu!

  Când ajunse pe ultimele trepte, observă că oamenii începuseră deja să se adune sub domul galben al sălii. Intrau, cu raniţele spaţiale pe umeri, vociferând şi chiuind ca nişte elevi întorşi din vacanţă.

  — Hei! Simţi ce-i sub tălpi? Gravitaţie, amice!

  — Câţi G sunt pe-aici, oameni buni? Mă simt greu al naibii…

  — În manual scrie nouă zecimi!

  Cuvintele izbucneau de pretutindeni, sporind vacarmul din sală.

  — V-aţi uitat bine la gaura asta când am coborât? Unde-s prăzile bogate despre care s-a trăncănit atâta?

  — Le-au umflat Harkonnenii!

  — Mie unul nu-mi trebuie decât un duş fierbinte şi-un pat moale.

  — N-ai auzit, blegule? Aici nu există duşuri. O să-ţi freci fundul cu nisip!

  — Hei! Lăsaţi gura! Ducele!

  Leto pătrunse în sala peste care se aşternuse brusc liniştea.

  Gumey Halleck îi ieşi în întâmpinare, ţinând cu o mână raniţa aruncată pe umăr şi strângând în cealaltă gâtul balisetului. Avea mâini cu degete lungi şi falange groase, care însă ştiau să dea glas celor mai delicate sunete ale coardelor.

  Ducele îl privi cu admiraţie pe omul acesta urât şi mătăhălos, ai cărui ochi scânteiau ca nişte cristale de inteligenţă sălbatică. Iată un om care trăia în afara faufrelucilor, deşi se supunea fiecăruia dintre preceptele lor. Cum îi spusese Paul? „Gumey cel dârz”.

  Şuviţe rare, de un blond spălăcit, abia reuşeau să acopere craniul lui Halleck. Gura lui mare se lăţise într-un rânjet de satisfacţie şi cicatricea lăsată de biciul de viţă neagră tremura ca şi când ar fi fost animată de propria ei viaţă. Toată fiinţa lui emana aerul omului pe care se poate conta, a omului dintr-o bucată. Se înclină înaintea Ducelui.

  — Gumey! Rosti Leto.

  — Domnia-Ta… (Halleck arătă cu balisetul către oamenii din sală.) Aceştia-s ultimii. Aş fi preferat să vin cu primul val, dar…

  — Mai sunt câţiva Harkonneni şi pentru tine, Gumey, spuse Ducele. Vino, avem de vorbit.

  — La ordin, Domnia-Ta.

  Se retraseră într-o firidă, lângă un distribuitor automat de apă, în timp ce în marea sală oamenii începură să se foiască nerăbdători. Halleck îşi trânti raniţa într-un colţ, dar păstră balisetul în mână.

  — Câţi oameni îi poţi ceda lui Hawat? Întrebă Ducele.

  — Thufir are necazuri, Sire?

  — N-a pierdut decât doi agenţi, dar Cercetaşii lui ne-au transmis informaţii excelente despre dispozitivul Harkonnenilor. Dacă ne mişcăm repede, putem câştiga o marjă de siguranţă, atât cât să respirăm mai în voie. Hawat vrea toţi oamenii de care te poţi dispensa – oameni care să nu dea înapoi dacă li se va cere să facă uz de cuţit.

  — Pot să-i dau trei sute dintre cei mai buni, spuse Halleck. Unde să-i trimit?

  — La poarta principală. Hawat a lăsat un agent care-i aşteaptă.

  — Să mă ocup chiar acum de asta, Sire?

  — Îndată. Mai avem o problemă. Comandantul terenului va invoca un pretext ca să reţină naveta până în zori. Transspaţialul care ne-a adus pe noi a plecat mai departe, dar naveta urmează să fie recuperată de o navă de marfă venită să încarce mirodenie.

  — Mirodenia noastră, Domnia-Ta?

  — A noastră. Dar naveta va lua la bord şi o parte din vânătorii de condiment ai vechiului regim. Au optat să plece în urma schimbării fiefului şi Arbitrul Schimbării şi-a dat acordul. E vorba de vreo opt sute de lucrători calificaţi, Gumey. Înaintea plecării navetei, trebuie să-i convingi pe câţiva să rămână cu noi.

  — Cât de convingător să fiu, Sire?

  — Vreau s-o facă de bunăvoie, Gumey. Avem nevoie de experienţa şi de priceperea lor. Faptul că vor să plece dovedeşte că nu fac parte din maşinaţiile Harkonnenilor. Hawat consideră că printre ei s-ar fi putut strecura şi câţiva duşmani, dar pentru el orice umbră ascunde un asasin.

  — Thufir a descoperit până acum unele umbre deosebit de active, Domnia-Ta.

  — Iar pe altele nu le-a descoperit. Dar eu cred că infiltrarea unor agenţi printre muncitorii care vor să plece depăşeşte imaginaţia Harkonnenilor.

  — Posibil, Sire. Unde sunt oamenii?

  — În sala de aşteptare de la subsol. Ţi-aş sugera să cobori la ei, să le înmoi inimile cu un cântecel sau două şi-abia apoi să te pui pe treabă. Poţi să promiţi posturi de conducere celor care au competenţa necesară. Şi salarii cu douăzeci la sută mai mari decât cele pe care le-au avut sub Harkonneni.

  — Numai atât, Sire? Cunosc sistemul de salarizare al Harkonnenilor, dar pentru nişte oameni cu lichidarea în buzunar şi cu dorul de ducă în suflet, Sire… hm, douăzeci de procente nu reprezintă o ofertă prea îmbietoare.

  — Atunci fă cum crezi, de la caz la caz, spuse nerăbdător Leto. Nu uita însă că tezaurul nu-i un sac fără fund. În măsura posibilului, limitează-te la cifra pe care ţi-am indicat-o. Ne trebuie mai ales conducători de şenile, meteo-observatori, dunari… oameni cu experienţă în largul nisipurilor.

  — Am înţeles, Sire. „Ei