Paul se apropie.

  — Nici eu nu cred că poate fi Hawat, spuse el. Să fie Yueh?

  — Yueh nu-i este nici tovarăş, nici locotenent, răspunse ea. Şi pot să te asigur că-i urăşte pe Harkonneni la fel de pătimaş ca noi.

  Paul rămase cu privirea la Stâncile din depărtare, gândind: Şi nu poate fi nici Gumey… sau Duncan. O fi vreunul din sublocotenenţi? Imposibil. Se trag cu toţii din familii care ne-au fost loiale generaţii de-a rândul… şi din motive întemeiate.

  Jessica îşi masă fruntea. Simţi cât de obosită era. Atâtea primejdii, aici! Contemplă peisajul, galben dincolo de geam. La oarecare distanţă de domeniile reşedinţei se întindea un depozit împrejmuit cu ziduri înalte. Foişoare de pază, cocoţate pe picioare lungi, păreau păianjeni pândind în jurul şirurilor de silozuri pentru mirodenie. Jessica numără cel puţin douăzeci de depozite asemănătoare, silozuri după silozuri, pe toată suprafaţa bazinului, până departe, spre poalele Scutului de Piatră.

  Încet, soarele coborî sub orizont. Pe cer apărură stelele. Observă una strălucitoare, chiar deasupra orizontului, licărind ritmic. Era ca o vibraţie luminoasă: clip-clip-clip-clip-clip…

  Alături, în întuneric, Paul se foi nerăbdător.

  Dar Jessica nu-şi desprinse privirea de la acea stea izolată şi strălucitoare. Apoi îşi dădu seama că steaua era prea jos, că licărul venea de fapt de pe una din Stâncile Scutului.

  Un semnal!

  Încercă să descifreze mesajul, dar era emis într-un cod pe care nu-l cunoştea.

  Alte lumini se iviră pe cuprinsul Câmpiei de la poalele stâncilor: scântei mici, galbene, presărate în întunericul albastru. Şi una din ele, în stânga, crescu în intensitate şi începu să clipească – iute de tot: clip-clip-licăr-clip!

  Apoi se stinse.

  Pe creastă, steaua falsă dispăru brusc.

  Semnale… Pe Jessica o copleşiră din nou presimţirile.

  De ce folosesc semnale luminoase în interiorul bazinului? De ce nu comunică prin radio?

  Răspunsul era evident: radiocomunicaţiile erau acum supravegheate de agenţii Ducelui Leto. Semnalele nu puteau fi decât mesaje schimbate de duşmanii lui, agenţii Harkonnen.

  În uşa serei răsună o bătaie uşoară, urmată de vocea omului lui Hawat:

  — Totu-i în ordine, Domnule… Doamnă. E timpul să-l conducem pe domnul cel tânăr la tatăl său.

 Chapter 11

  Se spune că Ducele Leto ar fi nesocotit pericolele Arrakisului şi că ar fi căzut în capcană din nesăbuinţă. Dar nu-i de presupus, mai degrabă, că el a trăit vreme atât de îndelungată în prezenţa primejdiei de moarte, încât n-a putut să desluşească o schimbare în intensitatea acestei primejdii? Sau că s-a sacrificat cu bună ştiinţă, pentru ca fiul lui să aibă parte de un trai mai bun? În mod cert, Ducele nu era genul de om uşor de indus în eroare.

  Fragment din Muad'Dib, comentarii de familie de prinţesa Irulan.

  DUCELE LETO ATREIDES stătea sprijinit de parapetul turnului de control al terenului de debarcare de lângă Arrakeen. La sud, monedă de argint suspendată deasupra orizontului, strălucea prima lună. Sub ea, Stâncile ascuţite ale Scutului de Piatră sclipeau ca nişte sloiuri de gheaţă în opalescenţă prafului. Departe, în stânga, pâlpâiau în pâclă luminile Arrakeenului – scânteieri galbene… albe… albastre…

  Ducele se gândea la înştiinţările purtând semnătura sa, care fuseseră difuzate în toate zonele populate ale planetei: „Sublimul nostru Împărat Padişah m-a însărcinat să preiau această planetă şi să pun capăt tuturor disensiunilor”.

  Formalismul ritual al frazei îi dădea un sentiment de solitudine. Cine să se lase îmbrobodit de această declaraţie pompoasă? În nici un caz fremenii. Şi nici Casele Mici, care controlau comerţul interior al Arrakisului… şi care erau, aproape toate, aservite Harkonnenilor.

  Au încercat să ia viaţa fiului meu!

  Furia era greu de înăbuşit.

  Observă luminile unui vehicul ce se apropia dinspre Arrakeen şi speră să fie maşina de patrulare care trebuia să-l aducă pe Paul.

  Întârzierea i se părea exasperantă, deşi ştia că se datora măsurilor de precauţie ale locotenentului lui Hawat.

  Au încercat să ia viaţa fiului meu!

  Îşi scutură capul, străduindu-se să alunge gândurile mânioase. Privi din nou terenul la marginea căruia cinci dintre fregatele sale se înălţau ca tot atâtea santinele monolitice.

  Mai bine o întârziere din exces de precauţie, decât…

  Locotenentul era un om de nădejde. Un ofiţer de o loialitate exemplară, propus pentru avansare.

  „Sublimul nostru Împărat Padişah… „

  De-ar fi putut locuitorii acestui oraş de garnizoană decadent să vadă nota confidenţială a Împăratului către „Nobilul Duce”, cu aluziile ei pline de dispreţ la adresa bărbaţilor şi a femeilor care purtau voal:”…dar ce altceva e de aşteptat din partea unor barbari al căror vis cel mai drag este să trăiască în afara securităţii ordonate a faufrelucilor?”

  În aceste clipe, Ducele simţea că propriul său vis cel mai drag era de a desfiinţa toate deosebirile de clasă şi de a sfârşi o dată pentru totdeauna cu ordinea impusă de ameninţarea cu moartea. Îşi înălţă ochii spre stelele care străluceau fără licăr în atmosfera încărcată de praf. În jurul uneia dintre luminiţele acelea se roteşte Caladanul… dar eu nu-mi voi revedea niciodată patria. Simţi deodată dorul de Caladan, ca o durere în coşul pieptului. O durere care părea că nu ia naştere în adâncul trupului său, ci ajunge la el de pe Caladan. Nu, nu reuşea să vadă în pustiul Arrakisului o nouă patrie. Şi se îndoia că va reuşi vreodată.

  Trebuie să-mi ascund sentimentele, gândi. De dragul băiatului. Dacă-i e dat să aibă o patrie, aceasta va fi patria lui. Chiar dacă pentru mine Arrakisul e un iad în care-am ajuns înainte de-a fi murit, el trebuie să găsească aici ceva care să-l însufleţească. Trebuie să existe ceva.

  Îl năpădi pe neaşteptate un val de autocompătimire. Dar îl alungă imediat, cu dispreţ şi, în mod straniu, îşi aminti două versuri dintr-un poem pe care Gumey Halleck îl recita adesea:

  Simt în plămâni aerul Timpului stârnit de