class="_-body_b50-bodytext">— Să-ți mai spun încă o figură teribilă de-a lui Titi, cum a bulversat el liniștea și tihna personală a conducătorilor orașului și județului. Întrucît religia pe care voia el s-o întemeieze propovăduia egalitatea deplină între oameni și eradicarea Răului prin acțiuni directe, el i-a scris o scrisoare prim-secretarului (scrisoarea e reprodusă aici, în caiet) prin care îi propunea să renunțe la vila în care locuia și să se mute într-un apartament dintr-un bloc muncitoresc, și anume în blocul unde locuiesc elementele cele mai turbulente, tipii care vin beți acasă și-și bat nevestele și copiii, care lipsesc de la servici și așa mai departe, pentru a fi printre ei, pentru a-i cunoaște personal și pentru a-i îndrepta. Ce crezi că a făcut prim-secretarul? Ai să te miri. S-a mutat, într-adevăr, într-un bloc muncitoresc cu trei camere, cu familie cu tot. Dar asta n-a fost totul. El i-a obligat pe toți ceilalți ștabi – primarul orașului, secretarii Comitetului județean și municipal, șeful Miliției și Securității, procurorul-șef – adică pe toți cei care locuiau în vile să se mute în blocuri, în diferite cartiere. Cred că dacă nevestele respectivilor ar fi aflat de unde li s-a tras figura, Titi ar fi fost demult sfîșiat sau otrăvit.

Se auzi un ciocănit discret în ușă.

— Cine-i? întrebă Mitică, răstit.

— Eu sînt, dom’ doctor, se auzi un glas de femeie, supus și miorlăit.

— Ce s-a întîmplat, doamna Gica?

— Vă caută cineva la mine și vă roagă să veniți puțin.

— Păi de ce să vin eu acolo și să nu vină dînsul la mine? Dar mai bine să nu vină. Sînt dezbrăcat. Zi-i să vină mîine.

Nela, care era și ea în pijama, îmbrăcă un halat de spital de-al lui Mitică și-i spuse acestuia în șoaptă:

— Trebuie să fie tipul de azi dimineață. Discută cu el, vezi ce vrea.

— Știu ce vrea. Vrea caietul lui Titi. Cînd l-am scos din saltea m-au văzut un bolnav și femeia de servici. Unul dintre ei a și turnat. Madam Gica, ziceți-i să vină aici, strigă Mitică.

— Bine, dom’ doctor, îi spun.

— Titi, zise Mitică, avea obiceiul să le țină predici celorlalți bolnavi și era urmărit de mult. Îi plăcea politica la nebunie. Nici nu-ți imaginezi cît sufăr că l-am pierdut. A fost bolnavul de care eram legat cel mai mult sufletește. O comoară de om.

Auzind pași pe coridor, Mitică deschise ușa, lăsînd să intre un tînăr mărunțel și durduliu, care salută extrem de politicos, sărutîndu-i mîna Nelei cu eleganță. Mitică intră direct în chestiune, fără să-l mai poftească pe scaun și rămînînd și el în picioare.

— Nu trebuie să vă recomandați și să-mi spuneți pentru ce ați venit. Știu.

— De unde știți? întrebă tînărul, încrețindu-și ușor fruntea.

— Bănuiesc, zise Mitică. E vorba de caietul bolnavului care a murit azi-dimineață.

— Da.

— El mi l-a încredințat mie personal spre păstrare și tocmai acum îl citeam și-l comentam cu prietena mea. Nu e nimic primejdios în el, nu sînt decît niște naivități și utopii.

— Da, dar dacă se răspîndesc, cine știe…

— Nu e nici un pericol, vă asigur. Ce voiam să vă propun? Vă încredințez mîine dimineață caietul, ca să-l pot termina de citit în seara asta, dar cu o condiție: vă faceți o fotocopie și îmi dați mie originalul.

Ofițerul zîmbi și se uită jenat spre Nela, a cărei prezență îl deranja oarecum, el avînd, probabil, sarcina să discute problema respectivă numai cu doctorul, între patru ochi.

— Am să transmit această rugăminte superiorilor mei.

— Spuneți-le că la mijloc nu e decît o chestiune de ordin sentimental. El mi-a lăsat acest caiet mie personal, ca singurul om de care se mai simțea legat și aș vrea să-l păstrez.

— Cred că rugămintea dumneavoastră se va rezolva. Atunci cum facem?

— Treceți mîine dimineață pe la spital. Eventual să vi-l las într-un pachet la portar.

— Nu, prefer să mi-l dați personal.

— Bine, vă aștept mîine pînă la trei, cu excepția orelor nouă și unsprezece, cînd sînt în operație.

— Perfect. Mă scuzați. Bună seara. Sărut-mîinile.

— Bună seara.

Tînărul ofițer se retrase cu spatele și dispăru pe coridor, Nela și Mitică rămaseră un timp nemișcați și tăcuți.

— Mi se pare mie sau parcă te-am auzit că tatăl tău a fost ofițer de Securitate? întrebă Mitică.

— Da. A fost colonel. A murit acum o săptămînă de cancer. Știi care e media de vîrstă a ofițerilor de Interne? Cincizeci și doi de ani.

— După statistica OMS-ului[1], cea mai scăzută medie de vîrstă, pe profesiile intelectuale, e a ziariștilor: patruzeci și nouă.

— Tatăl meu, spuse Nela cu glasul pierdut, a fost un om excepțional de bun și drept. Conștiința lui a rămas curată ca lacrima. Era atît de cinstit, încît devenise incomod pentru colegii lui, aceștia îi doreau din tot sufletul pensionarea sau îmbolnăvirea. Ghinionul vieții lui e c-a crezut în Stalin cu fanatism. Cînd a aflat că tătucul a făcut crime oribile și inutile, că era schizofrenic și alcoolic, s-a prăbușit moralmente și nu și-a revenit niciodată, îi era rușine de el însuși, nu mai avea în ce crede, înțelegi?

— Înțeleg. A fost o epocă teribilă, pe care eu am trăit-o ca adolescent, dar știu că a fost teribilă, mai ales pentru cei care au crezut în ea. Am avut un bolnav care s-a sinucis. Știi ce mi-a zis în ultimele clipe de viață? „Dom’ doctor, nu încercați să mă salvați, că nu merit. Am ucis oameni!” Fusese plutonier-major în trupele de intervenție care au evacuat familiile de bănățeni în Bărăgan în timpul antititoismului. Cine nu voia să iasă din casă, se trăgea cu pușca-mitralieră prin fereastră.

— Și l-ai salvat?

— Atunci da, dar s-a sinucis din nou și s-a curățat. Trăia aceeași dramă: nu se mai putea suporta. E cumplit să acționezi, la un moment dat, cu toată convingerea, în numele unei idei, pentru ca apoi să descoperi că respectiva idee era falsă sau inutilă.

Nela fuma țigară de la țigară, ceea ce pe Mitică îl enerva și-l obliga să deschidă mereu fereastra.

— Iartă-mă, spuse ea, altădată n-am să mai fumez în casă,