— Nu-i nimic, fumează.

— Știi ce-mi spunea tata în ultima lui lună de viață, cînd am stat clipă de clipă lîngă el? Că una dintre cele mai grave greșeli ale perioadei staliniste a fost că a distrus aproape toate marile valori intelectuale create între cele două Războaie Mondiale, în numele luptei de clasă, a lichidării burgheziei și moșierimii. Mari istorici, mari literați, matematicieni, profesori universitari au fost închiși sau scoși din funcții și aruncați la gunoi. Mai tîrziu, cînd au fost reabilitați, erau niște zdrențe, cu sănătatea dărîmată, mureau unul după altul de parcă aerul de-afară, din libertate, era otrăvit pentru ei. Ce să mai înțelegi din istoria asta, care se tot repetă la infinit în ceea ce are mai oribil și mai sinistru?

— Istoria a fost întotdeauna absurdă și incontrolabilă, draga mea, nu-ți face griji, o să mai fie și de-acum încolo. Hai să-ți dau un exemplu. Exemplul unui pacient, bineînțeles, eu cunosc lumea numai prin ei, dar o cunosc bine și real, pentru că oamenii, atunci cînd se află în suferință, sînt sinceri, nu le mai arde să spună neadevăruri. Aveam un pacient căruia a trebuit să-i amputez un picior, după ce, cu zece ani înainte, i se mai amputase unul. Ce mă intriga la tip era optimismul lui aproape dement, îl găseam mereu vesel, spunea bancuri, cînta, deși eu știam că are dureri foarte mari. Toate astea m-au făcut curios să-l cunosc mai bine și, într-o noapte, cînd eram de gardă, i-am aflat povestea. Fusese ilegalist, închis în lagărul de la Tîrgu Jiu cîțiva ani. Acolo contactase, ca să zic așa, o antipatie profundă față de un coleg de celulă, care, ca și el, prin patruzeci și opt sau patruzeci și nouă, devenise ministru. Dar să-ți spun de ce se antipatizau: din cauza unui braț de surcele. El făcuse rost de un braț de surcele, în lagăr, iar celălalt i-l vînduse pe un pachet de țigări și nu voia să recunoască, o chestie stupidă și total absurdă. Deci, prin ’48, fostul coleg informează unde trebuie cum că respectivul (mi-am notat undeva cum îl chema, dar nu știu unde), în timpul congresului sindical din străinătate, ar fi luat legătura cu șeful delegației titoiste și, cum Stalin ne obligase pe atunci să demascăm vehement titoismul, este considerat spion, arestat și condamnat. Bineînțeles că după moartea lui Stalin și împăcarea cu Tito este eliberat și repus în drepturi, adică reprimit în partid. Tipul îi scrie lui Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoștea din ilegalitate, și acesta îl primește, simțindu-se vinovat cumva de soarta lui. „Dragă”, cică i-ar fi zis Dej, „scuză-mă, știam că ești nevinovat, dar n-am avut încotro, trebuia să te închid, tu ești de-al nostru, știi ce înseamnă politica și conjunctura.” „Știu”, a zis pacientul meu, „să nu crezi că sînt supărat pe tine, te înțeleg perfect, n-am venit ca să cer vreo despăgubire sau vreo decorație pentru suferințele îndurate, vreau să te rog un singur lucru: să-mi dai o pensie, nu prea mare, și să mă numești președintele Federației de fotbal. Nu vreau să mai fac politică, nu mă mai interesează, vreau să pun fotbalul pe picioare.”

— Și l-a pus președintele federației?

— L-a pus. „Ei”, l-am întrebat eu, „și-ai pus fotbalul nostru pe picioare?” „Pe dracu’”, mi-a răspuns el. „Odată, în timpul unui meci, dintre Rapid și CFR Timișoara, m-am enervat, am intrat pe teren, i-am dat două palme arbitrului, l-am scos de pe stadion și am continuat să arbitrez eu. După asta, bineînțeles că mi-am dat demisia.” „Și”, l-am întrebat mai departe, „acum ce ai de gînd să faci și de ce ești așa de mulțumit?” „Păi”, mi-a zis el, „tocmai mi-am terminat memoriile, aproape două mii de pagini, unde am spus tot ce știu și-am trăit. Odată și-odată o să se audă de ele. Dacă n-aș fi fost eu și n-aș fi trăit ce-am trăit, paginile alea n-ar fi fost scrise.” Tipul a murit de plămîni peste cîteva luni. Cu cîteva ore înainte de a se prăpădi l-am întrebat: „Ei, cum te simți?” „Rău”, mi-a răspuns el, „dar nu contează. Asta e viața.” Totul e să înțelegi lucrurile în așa fel încît să poți spune, în clipa aceea cumplită, cînd simți că sfîrșitul e la doi pași de tine, cu glasul împăcat și calm: „Asta e viața”.

— Dar cei care nu pot să facă asta?

— Ăia sînt niște egoiști atroce. Nicăieri nu e descrisă mai grozav această frică animalică față de moarte ca în Regele moare. Aici, după părerea mea, semi-românul nostru, Eugen Ionescu, e mai mare și mai profund decît Shakespeare. Cunoști piesa?

— Da. Ideea e că ce-mi pasă mie că soarele va răsări și după ce mor eu și că de căldura și lumina lui se vor bucura ceilalți locuitori ai Pămîntului, vreau ca totul să moară odată cu mine. Se pare că personalitățile acceptă mult mai greu ideea morții decît oamenii obișnuiți și simpli. Nemurirea li se pare un drept al lor, numai al lor.

Mitică începu să caște.

— Aș vrea să mă culc, zise el. Mîine voi avea o zi grea.

— De ce?

— O să am scandal cu Butușină. Monstrul va deschide, în mod sigur, o anchetă în legătură cu Titi. L-am operat împotriva dorinței lui.

— Și? Ar putea să-ți facă vreun rău?

— Ar putea. Dar nu contează. Ori rău, ori bine, nu-i tot aia?

— Bineînțeles. Dormi liniștit.

Nela se culcă jos, pe salteaua gonflabilă, luîndu-și veioza lîngă ea și continuînd să citească din caietul lui Titi. Mitică adormi imediat și începu să sforăie. Cînd se trezi el, la șase dimineața, abia atunci adormi ea. Mitică se îmbrăcă în liniște, fără s-o trezească, și plecă în vîrful picioarelor. Trecu în grabă prin piață, își cumpără un kilogram de mere, mîncă două din mers și, la șapte fără zece, era la poarta spitalului. Portarul, deși trebuia să țină piept unui grup puternic de rude ale bolnavilor, care încercau să dea buzna înăuntru, avu timp să se apropie discret de Mitică și să-i șoptească:

— Dom’