— Așa a spus? Imediat? întrebă Mitică, prefăcîndu-se mirat.

— Da, așa a zis.

— Dacă-l mai vezi cumva azi, zi-i să mă pupe undeva.

Portarul nu se arătă mirat de expresia cam dură a lui Mitică, era obișnuit cu limbajul personalului din spital, ceea ce-l deranja era că auziseră și „civilii” cu care se lupta să-i oprească să se strecoare în spital și în fața cărora prestigiul lui ar fi putut coborî.

— Da, domnule doctor, am să-i comunic.

— Te rog foarte mult.

Mitică abia apucă să-și pună, în cabinet, uniforma de medic, că intră secretara lui Butușină.

— Nu v-a comunicat portarul că sînteți așteptat la tovarășul director Butușină?

Mitică o privi lung pe secretară și se liniști. Femeia nu avea curajul să intre în cabinet, ședea cu ușa pe jumătate deschisă și-și vîrîse numai capul înăuntru, atît de mult se temea de el. Butușină nu-i spunea niciodată lui Mitică pe nume, ci „nebunul”. „Dragă Melania”, îi zicea secretarei, „cheamă-l pe nebunu’ pînă la mine.”

— Doamnă, spuneți-i că vin imediat.

După care Mitică ieși pe culoar, o întrecu pe secretară și intră furtunos în biroul lui Butușină. Acesta nu era singur, pe canapeaua din dreapta, învelită într-o husă de culoare căcănie, ședeau un bărbat mărunt și chel, de vreo cincizeci de ani, și o femeie de aceeași vîrstă, foarte grasă, îmbrobodită cu un batic negru.

— Dînșii, zise Butușină, solemn, sînt rudele răposatului Barcă Constantin. Adică ale lui Titi.

Femeia își șterse imediat o lacrimă imaginară cu colțul baticului.

— El mi-a zis că nu are nici un fel de rude, zise Mitică, foarte calm, către Butușină, așezîndu-se nepoftit pe un scaun.

— Ba da, zise bărbatul cu o voce foarte subțire, încît Mitică avu la început impresia că a vorbit femeia. Noi sîntem singurele lui rude. Și am venit ca să-l luăm și să-l înmormîntăm.

— Ce fel de rude sînteți? se interesă Mitică în continuare.

— Din partea mamei lui, vorbi femeia, care avea, printr-o ciudată compensație, o voce groasă, bărbătească.

— Adică, ce? Veri, cumnați, unchi, bunici?

— Sîntem veri.

— Ce fel de veri? insistă Mitică. Primari?

— Nu chiar primari, dar veri, preciză femeia, destul de ambiguu.

Mitică îi ținea în continuare sub presiunea întrebărilor.

— Și de ce n-ați venit pînă acum, în calitatea dumneavoastră de rude, să-l vedeți la spital? Că a stat aici ani de zile?

— Am venit, zise bărbatul cu capul plecat, vădit indispus de întrebările care i se puneau și mai ales de tonul agresiv al lui Mitică.

— Eu sînt de trei ani și nu v-am văzut niciodată.

— Am venit și noi cînd am putut, răspunse femeia, enervată, c-avem și noi copii, avem gospodărie…

Interveni în discuție Butușină, ca să aplaneze conflictul, și se adresă celor două rude, solemn:

— Duceți-vă dumneavoastră alături la secretara mea, ca să vă facă formalitățile necesare și pe urmă reveniți.

— Mulțumesc, zise bărbatul cel chel și ieși urmat de femeia cea grasă.

Rămași singuri, Butușină și Mitică se priviră deschis și tăcuți vreme de aproape un minut.

— Nu vorbisem noi, începu Butușină, cu un glas scăzut, ca acest caz să nu fie operat deocamdată? Nu așa hotărîse comisia și chirurgul-șef?

— În legătură cu bolnavii mei nu hotărăște nici o comisie, hotărăsc eu, ripostă, dur, Mitică. V-am mai spus asta.

— Mă rog, acesta e stilul dumitale de lucru, te privește, dar ce ne bagi și pe noi în încurcături?

— Ce încurcături?

— Ai avut consimțămîntul scris al bolnavului pentru operație?

— Nici nu i l-am cerut. Adică el a vrut să mi-l dea, dar eu l-am refuzat. A cere consimțămîntul scris unui bolnav înainte de operație este cel mai laș și mai nedemn gest din partea unui medic. Nu credeți?

— Da, în principiu, da, e o formalitate, dar atunci cînd medicul merge la risc, cum ai mers dumneata, e foarte necesar să ai o acoperire. Mă gîndesc, de pildă, la faptul că eu am fost obligat să informez rudele respective că operația s-a făcut împotriva interdicției conducerii spitalului și fără asentimentul bolnavului, iar aceste rude și-au exprimat intenția de a te obliga să dai pentru asta, eventual, socoteală în fața justiției. Am zis eventual deoarece eu le-am recomandat să nu facă un caz oficial din asta, ar lovi în prestigiul spitalului și mai ales în al dumitale ca medic și ca persoană fizică.

— Spuneai la începutul acestei fraze cam alambicate și perfide că ai fost obligat să informezi rudele respective că l-am operat pe Titi fără asentimentul conducerii spitalului. Cine te-a obligat? Să nu-mi spui că conștiința… Te rog să nu mergi pînă acolo cu ordinăria. Mai păstrează o rază de cinste în dumneata.

Butușină tăcu, în timp ce Mitică îl privea fix, scrîșnind din măsele.

— Socotesc discuția încheiată, zise Butușină și se ridică de pe scaun, brusc, obligînd proteza să scîrțîie scurt și strident.

Mitică ieși și plecă să facă vizita de dimineață prin saloane. Aceștia erau încă sub impresia dispariției lui Titi și-i cereau o confirmare precisă și detalii.

— A murit ușor?

— Ușor.

— N-a suferit?

— Nu.

— Dă-mi, Doamne, și mie o moarte ușoară! Aș vrea să mor în somn, dom’ doctor. Să mă duceți la operație, să mă adormiți și să nu mă mai trezesc. Nu vreau să mor acasă, de față cu nevasta, cu băieții și fetele mele, cu nepoții, cu verii și cumnații. E deranj mare.

Unul dintre vecinii de pat ai lui Titi voia cu orice preț să meargă jos, la morgă, ca să-i pună o floare pe piept.

— Dacă n-a avut parte de lumînare, măcar să aibă de-o floare.

— Greu e să mori fără lumînare. Și preotul precizează, în slujba de înmormîntare, dacă ai murit cu lumînare sau fără.

Apoi Mitică se întoarse în cabinet, unde trebuia să-și scrie raportul de gardă. Abia apucă să scrie două rînduri, că cineva ciocăni ușor în ușă. Era ruda lui Titi, împreună cu soția, care intraseră fără să mai aștepte să fie poftiți.

— Ați revenit cu formalitățile? îl întrebă Mitică pe bărbatul cu voce de scapet, așa-zisul văr al lui Titi.

— Da, răspunse femeia cu voce groasă,