— Da, asta e singura soluție, spuse Mitică îngîndurat. Am să dau eu un telefon la pompe funebre să vă dea una.

— Și cît o să coste? se interesă bărbatul.

— Nu contează. Plătesc eu. Plătesc și sicriul.

Bărbatul și nevasta se priviră intens și semnificativ. Era limpede că Mitică îi descumpănise cu generozitatea lui. În același timp, el devenise, însă, vulnerabil în ochii lor. Dacă e atît de filotim, înseamnă că se simte vinovat, păreau să spună privirile lor complice. Bărbatul se codi o vreme, tuși de cîteva ori, apoi vorbi:

— Domnule doctor, noi ne-am interesat și am aflat ce trebuia să aflăm.

— Adică?

— Adică precum că l-ați operat pe Titi al nostru fără asentimentul lui și al familiei.

— Care familie?

— Noi, preciză femeia, brutal.

Mitică era calm.

— Eu lucrez la Sanepid și cunosc care sînt legile spitalului și ale medicinii. Dumneavoastră sînteți pasibil.

— Ce anume?

— Pasibil de pedeapsă, interveni din nou femeia.

— Așa că noi o să deschidem proces pentru despăgubiri.

— Mă rog, acceptă Mitică, abia ținîndu-și rîsul. Nici el nu înțelegea de ce-i venea să rîdă. E dreptul dumneavoastră. Iar justiția va hotărî ce crede de cuviință.

— Bineînțeles că ea va hotărî.

Se lăsă o tăcere lungă. Cei doi ședeau nemișcați, așteptînd ceva, dar Mitică nu înțelegea ce. Îi lăsă în pace și își continuă raportul de gardă. La un moment dat șușotiră între ei, dar nu-și ridică privirea de pe hîrtii, știa că aceștia clocesc ceva nou, o propunere, precis voiau să-i facă o propunere, să-i ceară ceva. Adică bani, în mod sigur, nu avea nici o îndoială.

— Dom’ doctor, zise femeia, hotărîndu-se să ia inițiativa, în locul bărbatului, care se dovedea un timid.

— Vă ascult, doamnă, răspunse el, continuînd să scrie.

— Noi ne-am gîndit că, decît să umblăm prin tribunale și să ne jupoaie avocații, mai bine să ne înțelegem ca oamenii. De ce să ne certăm, cînd putem să ne înțelegem?

— Păi ce, pînă acum ne-am certat?

— Nu, dar să evităm procesul, dom’ doctor, își reveni bărbatul, făcînd un pas înainte.

Mitică își ridică privirea și abia atunci observă că acesta avea ochi mici, aproape acoperiți de pleoape și un nas mare și urît, care semăna teribil cu al marelui actor Constantin Tănase.

— Să-l evităm. V-am spus că vă asigur costul transportului și al sicriului. Asta pentru că am ținut foarte mult la el. Așa cum, de altfel, a ținut și el la mine. Am fost foarte buni prieteni.

— Da, dar dumneavoastră, dom’ doctor, continuă bărbatul, pe un ton cald și sfătos, vreți să plătiți viața unui om cu prețul unui transport și al unui sicriu?! Nu e prea puțin?

— Și atunci cît doriți?

Bărbatul ezită o clipă și se uită spre nevastă-sa, îndemnînd-o cu privirea să lanseze ea prețul.

— O sută de mii, dom’ doctor, și nu mai avem nici o pretenție.

Mitică începu să rîdă în hohote, abia se putu opri.

— Ei, hai, că sînteți simpatici foc. De unde să vă dau eu o asemenea sumă? La ora actuală, toți banii mei sînt două sute de lei, din care trebuie să trăiesc pînă la leafa.

Bărbatul rîse și el.

— Lăsați, dom’ doctor, nu glumiți cu noi. Păi ce, există chirurg în ziua de azi care să nu ia două-trei mii de lei de operație? O sută de mii la dumneavoastră e ca o pișcătură de purice. Hai, zău, să nu vă mai zgîrciți, umblați la teșcherea.

Mitică, care pînă atunci fusese calm și chiar vesel, simți dintr-odată că i se urcă sîngele la cap. Cum de și-a îngăduit să discute și să rîdă cu acești imbecili vulgari și agresivi, cum de-a acceptat un dialog cu acești șantajiști ordinari și ticăloși?

— Auziți, le zise el, aspru, ia cărați-vă de-aici!

— Poftim?! întrebă bărbatul, nedumerit.

— Hai, cărați-vă!

— De ce să ne cărăm?

Mitică se făcu palid, se ridică, se duse spre bărbatul pițigăiat și-l apucă de guler.

— Ieși!

— Ce pui, dom’le, mîna pe mine? Cum îți permiți?

Mitică îl lovi, brusc, cu pumnul în falcă, dezechilibrîndu-l, apoi deschise ușa și-l împinse afară. Nevastă-sa începuse să strige:

— Săriți! Îl omoară!

— Cărați-vă, că vă calc în picioare, jigodii nenorocite! le strigă Mitică, după care le închise ușa în nas.

După exact o jumătate de oră, cînd tocmai terminase raportul de gardă, ușa cabinetului se deschise brutal și intră Butușină, urmat de un individ mărunt și durduliu, cu părul cîrlionțat și ochi negri, pătrunzători. În spatele lor, la o oarecare distanță, se afla victima, ruda lui Titi, cu fața plină de sînge. „S-a zgîriat singur pe față, ca să facă impresie, ticălosul”, gîndi Mitică și chestia îl amuză.

— Tovarășul procuror, zise Butușină, solemn, are de discutat cu dumneata.

— Ascult, răspunse Mitică.

— Dumneata, tovarășe doctor, ai săvîrșit un act incalificabil. Ai lovit un om, desfigurîndu-l. Dumneata nu mai ai dreptul să fii medic. Dumneata poți fi cel mult un golan sau un huligan.

Procurorul se înroșise la față de atîta indignare, îi tremurau buzele și se bîlbîia. Mitică se ridică de pe scaun, veni spre procuror și-l plezni peste față de două ori, năucindu-l.

— Dacă tot zici că sînt huligan, uite că ți-am dovedit-o! Ieși!

Butușină începu să urle isteric:

— Tovarășe doctor, tovarășe doctor!

N-apucă să continue pentru că Mitică îi dădu un șut în spate și-l aruncă afară. Apoi, peste un sfert de oră, veniră doi ofițeri de Miliție, care îl arestară. Mitică își scoase haina albă, se îmbrăcă cu balonzaidul lui cenușiu și mototolit și intră, supus, în dubă. Bolnavii, doctorii, surorile, infirmierele priveau scena de la ferestre, fiecare dintre ei nutrind sentimente diferite.

[1] OMS: Organizația Mondială a Sănătății (n. r.)

Capitolul V

Nela se afla la cea de a treia întîlnire cu supermenii ei. Erau copii de zece ani, aleși din cele cinci clase a patra. Selecția a fost complicată. Mai întîi a adunat douăzeci și doi de elevi cu note