de zece pe linie. Supuși unui test foarte sever, doar opt s-au dovedit înzestrați cu o inteligență ieșită din comun, ceilalți fiind ori tocilari, ori îndopați cu meditații, ori fiii unor profesoare care le aranjau notele cu ajutorul colegelor și colegilor. Pe lîngă cei opt, Nela a fost nevoită să mai primească unul, la intervenția disperată a directorului. Era vorba de un nepot al șefului Inspectoratului școlar.

— Dacă nu-l iei, ăsta e în stare să-ți interzică experimentul. Și-așa ai făcut o vîlvă în școală și-n oraș care ar putea să mă coste.

La a doua întîlnire, cei nouă superiori s-au plîns că ceilalți copii își bat joc de ei, îi scuipă, le pun piedică prin curte, nu-i primesc la fotbal în recreații etc., firește, din invidie și dispreț. Mama unuia dintre experimentați, o mahalagioaică grasă și gălăgioasă, a venit la director și i-a cerut să-i scoată copilul din grupa respectivă.

— Eu nu vreau ca băiatul meu să fie mai deștept decît alții. Eu știu de la mama: copiii prea inteligenți se îmbolnăvesc și mor repede.

Nela a mai avut necazuri și cu un adventist, care, de asemeni, n-a acceptat să se facă experimente pe copilul lui, copil care, de altfel, sîmbătă nu venea la școală. Era un copil extrem de dotat, deși părinții nu aveau televizor și radio în casă și nu-i dăduseră voie să meargă niciodată la cinematograf. Ducîndu-se la adventist acasă, Nela făcu cunoștință cu un bărbat foarte înalt și slab, zdrențăros și nespălat, fără dinți în gură, cu ochii galbeni și răi. El îi scoase Noul Testament și-i demonstra pe text inutilitatea învățăturii și a culturii.

— Cu cît știm mai mult, dragă doamnă, cu atît știm mai puțin. Tot ce avem de învățat, învățăm de la Natură, ea ne dă tot ce ne trebuie. Vrem să zburăm, ne uităm la păsări și învățăm să zburăm. Vrem să învățăm să iubim copiii, ne uităm la animale, care își dau viața fără să clipească pentru puii lor. Vrem să învățăm că viața e fără sfîrșit, ne uităm la rîu cum curge fără încetare. Vrem să învățăm să fim buni și folositori, observăm cum sămînța pusă în pămînt încolțește, devine lujer și dă bucate. Orice adevăr trebuie să-l aflăm singuri. Geaba citesc într-o carte că focul arde, asta nu mă convinge pînă nu pun eu mîna în flacăra lui. Domnul nostru Iisus Cristos i-a spus necredinciosului Toma: „Crede și nu cerceta”. De ce? Pentru că Mîntuitorul cercetase el mai întîi, jertfindu-și propria ființă, lăsîndu-se răstignit pentru a afla adevărul. Pilat a încercat să-l scape din mîna fioroșilor iudei, dar el n-a vrut, a preferat să se jertfească pentru a da oamenilor o pildă și a le face o demonstrație. Iată, a zis el, prin jertfă ajungeți să-l cunoașteți pe Dumnezeu și să vă mîntuiți.

Pînă atunci, adventistul o ținuse în picioare, în curtea din față. Văzînd că Nela îl ascultă cu interes, fără să-l întrerupă, o invită să ia loc pe o banchetă murdară, în curtea din fund, unde se aflau o sumedenie de găini, rațe, gîște și curci, care depuseseră pe jos un strat gros de găinaț, insuportabil ca miros și aspect. Pe undeva, pe aproape, se afla și cotețul porcului, de unde venea alt soi de miros, și mai grețos. Sub un gutui, la cîțiva metri, se afla o masă făcută din scînduri grosolane, la care mîncau patru copii, între opt și doisprezece ani, trei băieți și o fată, murdari și zdrențăroși. Cînd descoperi că aceștia mîncau toți patru ciorbă dintr-un lighean, Nela avu o senzație de vomă, dar se stăpîni, aprinzîndu-și o țigară.

— După cîte înțeleg, domnule Miletineanu, dumneavoastră sînteți adventist de ziua a șaptea. Secta asta nu e interzisă prin lege?

— Nu, doamnă profesoară, zise adventistul, înlăturînd fumul țigării cu mîna, la noi nu sînt interzise decît sectele care propovăduiesc imoralitatea, adică tremuricii și altele. Noi, adventiștii, sîntem persecutați în mod neoficial, dar asta e altceva. Dar aș vrea să vă precizez că eu și soția mea… Iat-o pe soția mea.

Din bucătăria de vară de alături apăru o femeie mărunțică și grasă, cu părul îngălat și nepieptănat de mult, cu fața roșie și urîtă, care, ca și bărbat-su, nu avea nici un dinte în gură.

— Bună ziua, spuse Nela, oripilată.

— Bună ziua, răspunse femeia, fără să-i arunce decît o privire fugară, apoi se duse spre masa copiilor, le luă ligheanul cu ciorbă, care era pe terminate, și le puse în față o farfurie cu patru gogoși.

— Dînsa e profesoara lui Tudorel, mamă, îi explică adventistul, ca o scuză, dovedind că-i știa de frică, dar aceasta nu-i răspunse și dispăru în bucătărie.

— Să revenim, zise Miletineanu, la întrebarea dumneavoastră, dacă eu sînt adventist de ziua a șaptea. Sînt și nu sînt. Noi ne întîlneam sîmbăta la casa noastră de rugăciune, dar, de cînd au apărut printre noi tot felul de securiști recrutați chiar din rîndul adventiștilor, am renunțat să mai merg acolo. Eu sînt croitor de meserie, adică croitor de pantaloni, asta e specialitatea mea, sînt pantalonar, cum se zice, așa că m-am unit cu alți doi colegi de-ai mei, tot croitori, și ne întîlnim pe rînd la fiecare acasă.

— Și vă rugați împreună? se interesa Nela, privind cu un ochi spre cei patru copii care terminaseră de mîncat gogoșile și care apoi îngenuncheaseră să-și facă rugăciunea.

— Nu, noi nu ne rugăm, noi ne adunăm ca să interpretăm și să comentăm Noul Testament.

— Adică să-l descifrați.

— Exact. Acolo sînt multe adevăruri foarte ascunse și acoperite cu vorbe pline de înțelesuri. Sînt adevăruri valabile și pentru zilele de azi și care vor fi valabile și pentru zilele de mîine.

— Dați-mi un exemplu.

— Cu plăcere. La ultima noastră întîlnire am comentat cîteva fraze care descriu sfîrșitul lumii. Să vi le citesc. Își scoase o pereche de ochelari strîmbi, cu lentilele crăpate, și deschise cartea pe care o ținuse tot timpul la subțioară. Iată ce se spune: „Tinerii voștri vor avea vedenii și bătrînii voștri vor visa visuri”. Miletineanu ridică privirea spre Nela, deschizînd gura știrbă și rîzînd, mîndru