Aici se opri și rîse triumfător. N-avea nevoie de răspunsul meu. Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriașa elipsă de brazi care înconjura de pe înălțimi orașul nostru. Mă așezai jos pe un copac doborît. Soarele strălucea pe cer, îndepărtat de pe traiectul lui de vară. Încălzea totuși zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din cînd în cînd, ca și cînd ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu zgomot de puf. Feeria îmi ascuți o senzație vie de irealitate, de fericire și suferință amestecate și care repede deveni neliniște. O căutai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu fața în sus și deodată simțind că o caut se răsuci și strigă la mine: „De ce mă lași să spun atîtea prostii?” Începui să rîd. „Pentru că sînt adevărate! Ai intuit exact!” „Chiar?”, sări ea în genunchi. „Nu chiar, doar unele dintre ele. Cele despre mine bineînțeles că sînt ca întotdeauna alăturea cu drumul, femeile sînt încîntate să creadă că ne cunosc toate reacțiile. Da, așa este, trăiește rău cu bărbatu-său, se pare din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe durata vacanței, în speranța, probabil, că fetița tocmai asta dorește, și se va potoli.” „Și cotoroanța aia ce căuta la tine?” „Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atît de inteligentă să ghicească semnificația pornirii inconștiente spre rău a Silviei, dar am înțeles eu că, în egoismul ei sublim, fetița vrea ca mama și tata să trăiască împreună. Pînă acum a fost prea mică să dea urmare acestui instinct, dar pe urmă o fi descoperit că poate, dacă nu să ne împace, cel puțin să ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, și pe mine. Această Tasia spune că Silvia nu mă iubește, și cred că are dreptate, sînt aproape sigur că dacă o opresc o să am niște surprize…” „Și soluția?”, zise Suzy. „Soluția? Soluția e suferința și eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să și-o asume pe-a ei…” „Așa deci, consideri că împăcarea nu e posibilă!”, zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă și stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, gîndii nevoind să accept prima impresie). „Tot atît de imposibilă, zisei, ca și vindecarea traumei pe care a suferit-o fetița. Cum poate ea să uite că a fost smulsă de lîngă tatăl ei și a văzut-o pe maică-sa cum în fiecare seară o lăsa singură și se ducea să se culce în altă cameră cu un străin? Împăcarea ar fi o nouă traumă, un fel de murdărie în care s-ar complăcea de astă dată tatăl ei.” „Ai dreptate, zise Suzy, dacă instalezi copilul pe un soclu al inocenței. Dar pot fi ei, copiii, atît de inocenți de la natură și atît de implicați în viața părinților?” „Da, părinții sînt cele două zeități protectoare, și le pot determina destinul mai mult decît conjurația astrelor cînd se nasc.” „Da, dar uneori vinovăția părinților potențează puternice personalități, care altfel ar fi rămas șterse. Fetița ta nu pare un copil slab…” „Nu pare! Dar cine poate să știe? Compensația unei personalități de mică anvergură e fericirea la care are dreptul pe acest pămînt. Ceilalți se pot lipsi de ea. Părinți vinovați aduc pe lume ființe pe care le aruncă în… Nu, nici nu vreau să mă gîndesc, o să fac tot ce-o să pot ca Silvia să uite, să înțeleagă măcar pe unul din noi doi, cu deznădejdea că n-o s-o pot împiedica totuși să intre în viață cu gîndul crud că înțelegerea între două ființe umane e o iluzie. Poate are noroc, și altcineva decît părinții o s-o facă să… O mare iubire… Un puternic devotament…” „Sigur, zise Suzy. De ce să fii atît de pesimist! Ține-o pe fetiță la tine și ai să vezi că n-o să-ți facă nici o surpriză rea.”

Îmi făcu însă chiar de la început, dar n-o descoperii decît a doua zi dimineața, cînd vrui să-mi întorc ceasul: avea arcul rupt, remontorul mergea în gol. Dacă Tasia nu m-ar fi prevenit aș fi putut crede că s-a stricat de la sine. Mă gîndii mult cum să procedez, să aflu dacă o făcuse din greșeală, din răutate, adică cu intenție, sau din obiceiul pe care îl căpătase. Putea să nege.

Dormea încă și o contemplai îndelung, tulburat de trăsăturile chipului ei, care cu anii se accentuaseră și semănau chiar prea mult cu ale mele, amenințînd să capete o insesizabilă boare, nu chiar de urîțenie, ci de ceva tern, fiindcă era mereu frumoasă, însă nu mai avea parcă pe chip toată acea dulce lumină de odinioară, cînd ne plimbam noi doi singuri prin oraș și îmi adormea în brațe. Mă dusei la bucătărie, pregătii un ceai cu brînză albă și unt, dădui la o parte de pe planșetă hîrtii și cărți și o trezii. „Sus, domnișoară, tata are treabă, se duce la birou, treci la masă.” Se duse la baie, își făcu toaleta și se întoarse. Bineînțeles eram supărat că nu găseam nici un truc s-o determin să-mi mărturisească și mai ales să regrete și să promită că n-o să-mi facă și mie ceea ce îi făcea maică-sii; nu-i arătai nici o tandrețe.

„Fă-te că nu observi, îmi spuse Suzy la birou. Arată-te doar supărat.” „Ce să arăt, chiar sînt, se confirmă că nu ține la mine.” „Las-o în pace, nu-i acorda atenție. Prefă-te că nu observi nimic. Și eu îi făceam mamei tot felul de figuri fiindcă îmi plăcea s-o văd cum își iese din pepeni. Asta nu însemna că nu țineam la ea. În schimb nu-i făceam nimic tatei fiindcă nu mă băga în seamă.”

Dar eu nu putui. Cînd mă întorsei acasă găsii alba mea planșetă pătată cu cerneală, dar nu așa, o pată neglijabilă, ci toată planșeta era murdărită. Ceasul îl puteam da la