reparat, dar cerneala din lemn nu se mai putea scoate. „Ai făcut-o cu intenție, îi spusei. Dacă nu-ți place să stai la mine, atunci de ce ai mai venit?” Intră tot atunci doamna Cucu și îmi spuse că fetița a stricat arzătorul de la sobă. Mă răsucii și văzui consternat cioburi de șamotă împrăștiate pe covor. Doamna Cucu îmi dăduse o mică sobă care mergea cu gaze (să suplinesc caloriferele cînd erau reci), flăcările se urcau printr-un soi de fluiere cu găuri mari, așezate deasupra arzătorului. Încălzeau soba, dar și aerul, fiindcă instalația era făcută nu înăuntru, ci pe dinafară, ca un soi de șemineu. „Necazul e că astfel de flûtes nu se găsesc nicăieri, zise doamna Cucu mîngîind-o rece pe Silvia. Puteai să te joci cu ele fără să le spargi. De planșetă să nu vă faceți sînge rău, mi se adresă, se poate găsi alta, sau pur și simplu să vă cumpărați un birou mai mare. Sau să vă cumpărați o față de masă și s-o puneți pe deasupra, dacă țineți cu tot dinadinsul la planșeta asta, dacă n-aveți pentru moment destui bani pentru un birou mai spațios… Hai, iart-o acuma, că văd că îi pare rău, continuă ea să mă piseze, deși nu se vedea deloc că Silviei i-ar fi părut rău. Așa sînt copiii, e preferabil să strice decît să fie molateci, nepoțelul nostru stă ca un bleg ceasuri întregi acolo unde îl pui, și ce bucuroși ar fi părinții să-l vadă că sparge și el o farfurie sau un pahar… Și acuma, la trei ani, face caca pe el, dar cu timpul revin toți la normal… fiica mea e de vină, îi trece totul prin sită, carne, zarzavaturi, chiar și cartofii, să nu se ostenească, săracul, să mestece și să digere și el ca toată lumea.”

De astă dată pisălogeala ei îmi făcea bine, îmi alunga supărarea și decepția și mai ales mă împiedica să iau lucrurile în grav. Tasia îmi adusese un curcan și servitoarea doamnei Cucu ne servi o supă cu tăieței și friptură cu piure de cartofi. Apoi o îmbrăcai pe Silvia și o scosei ca altădată la plimbare. Ca și pe-atunci, nu merse mult și îmi spuse că o dor picioarele. O luai în brațe și toată mîhnirea mi se topi cînd îi simții brațul încolăcit pe după gîtul meu. „Bineînțeles că mă iubește, gîndii, acum nu mai e mică s-o doară atît de repede picioarele. A vrut s-o iau în brațe ca pe vremuri, deși copiii nu au amintiri.”

Pînă se termină vacanța Silvia nu-mi mai făcu nici o stricăciune, semn că fusese sensibilă la mîhnirea mea sau că mă găsea în sinea ei oarecum mai puțin vinovat decît maică-sa. Era liniștită, stătea alături lîngă mine la birou și capacitatea ei de a răbda era uimitoare. În timp ce eu lucram ea colora desene și mă făcu și pe mine în diverse variante, aplecat asupra hîrtiei, uitîndu-mă pe fereastră sau stînd întins pe pat cu mîinile sub ceafă. „Am auzit că o necăjești pe mama”, îi spusei într-o zi, în treacăt, văzîndu-mi de manuscris. Nu-mi răspunse. „Să iau tăcerea ta drept o confirmare? continuai monologînd. Ce plăcere îți face s-o chinuiești? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit că nu, și nici nu te pedepsește pentru cîte îi faci. Trebuie să te gîndești că nu poți avea altă mamă, și nici alt tată, ăștia sînt, gata, nu-i alegem de la tîrg, și nici noi nu te-am luat pe tine de la magazin… nici noi nu putem avea altă fiică…” „Ci tu dacă te însori, ci o să ai altă fiică!”, îmi răspunse pe neașteptate. „Cine ți-a spus prostia asta? Mama?!” „Ci nu e o prostie!”, zise foarte fermă, în timp ce își înmuia preocupată pensula în culori. „În general, nu e o prostie, se întîmplă, dar în cazul de față este, tata nu se mai însoară.” „Ci te întorci acasă, ci la noi?”

Rămăsei tăcut. Conversația cu un copil nu e lipsită de riscuri. „Da, zisei pe gînduri, preocupat și eu de manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întîmplă și chestii de-astea! Dar se întîmplă și să nu se poată!” „Ta-taaa, ci ceasul ți l-am stricat, ci ca să văd cum te superi pe mine. Ci de cînd te știu, nu te-am văzut niciodată ci supărat…” „Ar fi trebuit să-ți dau vreo două ci la fund, o imitai. Puțin a lipsit!” „Ci de ce nu mi-ai dat?” „Mai fă tu o dată și ai să vezi! Dacă vrei să știi m-am supărat foarte tare.” „Ci nu s-a văzut!” „Da?! Ia vino tu încoace, vino-vino…” Nu prea veni, se uita la mine cu un mic surîs viclean și în privire cu un fel de zeflemea, vrînd parcă să-mi sugereze că știe că n-o să-i fac nimic, deși… „Bine, îi spusei lăsînd-o să se aplece peste planșetă și să se zgîiască în hîrtii, uitînd sau prefăcîndu-se că nu ia în seamă de ce o chemasem, ar trebui să cred că îți merge mintea, dar mă întreb dacă maică-ta n-a greșit că nu ți-a croit la timp și cîteva la spate cu o curelușă…” „Păi, mi-a croit!”, zise cu simplitate. „Da?! Vrei să spui că ești soi rău?” „Ci ce e soi?” „Cel care nu învață nimic și face numai rele, chiar dacă îl pedepsești. N-are rușine!” „Ci nu înțeleg!” „Să zicem că mi-ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mă supăr, știind că n-o să pățești nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, care dacă ar persista ar fi un semn că n-o să le fie prea agreabil celor care or să te iubească mai tîrziu, cînd o să te faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai murdărit și mi-ai spart țevile de la arzător, ce mai e?”… „Ci ta-taaa, cîntă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac.” „Mai încearcă, mormăii, și-ai să vezi!”

Se așteptase, cînd o chemasem, că am s-o iau în brațe și