săturat de misterele astea cu care mă umilești, n-are nici un rost…» Între timp m-am interesat și eu de ce putea fi, dar mi s-a răspuns printr-o tăcere jenată. M-am înfuriat, adică cum, faptul de a fi așa cum ești…”

Matilda se opri și începu să-și dreagă rochia pe genunchi, care n-avea nimic, și să respire greu, ca sub imperiul unei mari furii. Degetele îi tremurau vizibil. Îmi dădeam seama că nu voia să-mi spună totul. Era clar: cu „firescul” ei pesemne că producea la aceste recepții cine știe ce încălcări nescrise de protocol și că asta nu era o glumă pentru bărbatul ei. Se calmă și începu să-mi spună că încă de la început a trebuit să accepte un lucru… În sfîrșit a înțeles… nu putea să strice acel „colț roșu” din cabinetul lui, unde stătea pe o măsuță specială fotografia fostei soții, care murise de cancer cu mulți ani în urmă. Bun, i-a zis, și dacă aduce și ea fotografia fostului ei soț care a murit, cel de-al doilea… Îi convine să facă din casa lor un fel de mausoleu? „Dacă l-ai iubit atît de tare, de ce nu?”, a zis el. Declarație rece, indirectă, solemnă, că el o iubise pe fosta lui soție foarte tare și de pierderea ei nu se ferea să sugereze că era neconsolat. Pe loc, dar și mai tîrziu, ea s-a simțit emoționată, și atunci el, încetul cu încetul, a început să-i povestească despre Stela. Cum s-au cunoscut ca studenți (deci nu era adevărat că el nu avea studii), cum a intrat apoi în mișcarea ilegală, ca membru în P. C. R., cum a atras-o și pe ea, închisorile lor, suferințele îndurate și apoi 23 August, care i-a prins cu doi copii mari, pe care ea îi născuse înainte de a fi arestați… Multă vreme nu Matilda a fost prezentă în casă, ci amintirea Stelei. În fotografie ea arăta în floarea vîrstei, femeie frumoasă cu privirea dură și gură senzuală, dar el îi arătase un album unde ea avea un spendid păr albit de ani, privirea mai puțin dură și gura cu un surîs încărcat de maliție, dacă nu chiar de dispreț superior. Se pare că după 23 August ea devenise cunoscută pentru duritățile ei, dar de limbaj, altfel era afectuoasă, bună prietenă și înzestrată cu un cinism politic salutar, în acei ani cînd fanatismul începea să devină amenințător. Pe ea însă cei fanatici o incitau nu numai la durități de limbaj, ci și la cruzimi, cînd prindea cîte unul în casa lor „îl făcea terci”, oricine ar fi fost. Sufletul ei încercat și afectuos o făcea să nu fie temută, era însă (încă!) invulnerabilă sau mai bine spus ținută puțin deoparte în funcții de anvergură mijlocie, unde putea fi ea însăși fără prejudicii pentru marii lideri… Ei?! Cum s-o înlocuiască Matilda pe această femeie deosebită? Îi devenise și ei dragă și simțea că dacă ar fi trăit și ar fi cunoscut-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, dar asta nu se mai termina!… Idila cu dispăruta începu să se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparații deplasate între ea și Matilda, totuși Matilda simțea că astfel de comparații i se impuneau în forul lui interior, prin tăceri prea lungi cînd ea îl îmbrățișa, prin visări învăluite în tristețe cînd se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, „firescul” ei parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal că ea, Matilda, exista, era vie și cu un mare apetit existențial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decît o simplă fotografie… Și atunci a început să se retragă din ce în ce mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine! Avea dreptate, își iubise foarte tare soția, nu mai avea loc alta în inima lui, bine, dar atunci de ce ținuse să se recăsătorească? Nu există ființă care să țină loc altei ființe fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil… La început, da, cît timp și ea, Matilda, o iubise pe Stela alături de el, fuseseră fericiți. „Dar era oare firească această fericire?” mă întrebă.

„De ce nu? zisei turnînd în pahare. Nu te costa nimic.” Matilda se indignă. „Nu e vorba aci de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă.” „A, izbucnii eu în rîs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu știai că a fost însurat și a făcut și doi copii?” „Ei și? Doi oameni care suferă se pot înțelege între ei…” „Da, da, murmurai, doi oameni care… Așa este, ai dreptate… Și?! El ce zicea?” „Ce să zică, tăcea!” „Aha! Și tu ce ziceai?” „Ce ziceam! ce puteam să mai zic!? Și se uită la mine cu o privire albită de furie, ca altădată de fascinație, și mă reprimă, simțind ironia mea ascunsă: Dacă mă asculți ca să-ți bați joc, chiar că n-am să-ți mai spun.” „Scuză-mă, îi spusei cu simpatie sinceră, povestești prea încet pentru curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum nimic, am înțeles… Spune-mi numai ce s-a întîmplat la Londra. Ce-ați căutat acolo?”

„El a fost trimis în fruntea unei delegații comerciale și m-a luat și pe mine. Nu s-a întîmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi-am ieșit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, și eram și eu dornică să văd orașul, îți dai seama… Fiindcă îmi interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură… Nu era prudent, cică. Să mergi pentru întîia oară la Londra sau la Paris și să stai închis într-un hotel, asta poate să scoată din sărite și pe cel mai răbdător… «Azi putem merge? l-am întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat.» «Azi nu!», mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Stătea foarte posomorît, nu mînca nimic. La prînz n-a coborît, s-a sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a așezat într-un fotoliu și a rămas acolo ca o stană, ore întregi. «Nu înțeleg, i-am