spus, de ce azi nu? Ce e azi?» S-a uitat la mine fix și nu mi-a răspuns. Ce-o fi azi? m-am întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, de trebuie să nu iasă din casă și să postească? Și deodată mi-am dat seama: Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, știam anul, asta trebuia să fie! M-am stăpînit să nu-i spun nimic, dar spre seară am început să-i vorbesc. «Crezi, i-am zis, că tu ai putea trăi cu mine dacă și eu ți-aș face la fel? Știu ce aniversezi și am pretenția să nu fi uitat că încă de la început am fost alături de tine și ți-am respectat sentimentele. Mai mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atît de drag frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are sensibilitate pentru cineva are și pentru altcineva… Dacă ai iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat să cred la început… Nu există sensibilitate cu sens unic, sau dacă există e suspectă de nesimțire. Ce e asta? De ce taci? De ce măcar nu mi-ai spus!? Nu cumva crezi că nici nu mai merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, după ce atîta vreme ți-am respectat totul și n-am avut parte decît de jigniri? Ce sînt eu aici, manta de vreme rea? Dacă aș fi bănuit că poți fi atît de mic încît să intri în panică fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezența mea la anumite recepții, fii sigur că nu mi-aș fi lăsat bărbatul ca să vin după tine. Săraca Stela! a murit la timp, altfel ar fi avut parte de mari surprize cu recepțiile tale. Vrei să faci acum mare paradă de fidelitate dincolo de mormînt, cu toate că lîngă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită. Află că Stela (cel puțin așa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un gardian de treabă, a mîngîiat-o, a uns-o cu alifii, și… aia e! Înțelegi ce vreau să-ți spun!» «Înțeleg că de-aici înainte ai să mănînci paie prăjite», îl aud atunci că îmi zice. «Nu mai spune?! i-am zis și eu, crezi că mi-e frică de amenințările tale? Ai fi în stare, pedepsiți și voi pe cei mai mici, în timp ce…» «Ai să mănînci paie prăjite», mă întrerupse el sec. «Vezi să nu mănînci tu înaintea mea, ca director la o gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi că nu am informațiile mele. Află că nu stai prea bine, ai șovăit în ’52 cînd au fost înlăturați deviatorii. Asta nu se uită. Faptul că ai rămas tot supleant nu-ți spune nimic? E pe-aproape căderea ta și a lui… (și aici Matilda pronunță numele lui I. C.). Ești prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un ștab m-am recăsătorit eu, ci cu un bărbat, și poți să fii sigur că dacă se va întîmpla să nu mai fii ceea ce ești, o să țin mai mult la tine… Ți-o spun numai ca să-ți dai seama că nu e cazul să mă ameninți… Eu paie prăjite n-am mîncat și nici n-o să mănînc, am o meserie… E drept că era s-o pierd și-am avut noroc că erai tu acolo și ai putut să-i împiedici să comită… dar erau alte timpuri!» Asta e!”

Matilda tăcu perfect detașată de ceea ce povestise. Nu eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, parcă nu justificau gestul hotărît al celuilalt de a o retrimite imediat în țară, unde o aștepta un ins care nu-i mai dăduse voie să intre în casă. Fusese mai violentă? Cred că da și nu atît de îndrăzneață în limbaj, deși… „Cînd s-au petrecut toate astea?”, o mai întrebai. „Acum două săptămîni!” „Și de-atunci tu stai în oraș?” „Da, de ce te miri?!”, se miră ea. „Nu mă mir! mă mirai și eu. Și cum stai cu paiele prăjite?” „Asta a spus-o și el la furie. I-a părut rău, mi-a telefonat… și-a cerut scuze și m-a asigurat că o să primesc vechiul meu post. Cît despre divorț, m-a întrebat dacă sînt de acord… Dacă nu sînt și eu de părere că ne-am înșelat amîndoi și că nu mai are rost să ducem împreună o viață grea… «Așa este», i-am răspuns și i-am cerut și eu să mă ierte pentru ieșirea mea… «Da, bineînțeles», mi-a spus, și că oricînd, dacă o să am vreo problemă, eu sau ai mei, rude sau prieteni, să nu ezit și să-l caut… Sîntem oameni și nu putem trece cu buretele peste anii cînd am trăit clipe de fericire simplă”, mai spuse Matilda și nu înțelesei dacă aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau acum de ea, încercînd o nobilă consolare aureolată.

Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic așa, plină de vid, pe care nici eu, nici străina din fața mea nu ne grăbirăm s-o umplem. În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită ființa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinței, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim și prin iubire să fim fericiți. Suferința care urmează n-o considerăm obligatorie și cu atît mai puțin drept consecință a fericirii. Vidul din mine începu să se umple cu un sfîșietor sentiment, amintindu-mi că Suzy mă iubește. Mă ridicai și Matilda mă conduse. „Înțelegi acum, îmi spuse ea la ușă, că poți s-o vezi pe Silvia cînd vrei, la tine sau aici, unde îți convine și oricînd. Și nu lua în seamă ce ți-a spus Tasia, care între noi fie vorba, rîse ea, e cam neroadă. Așa crede ea că trebuie să se întîmple acum între noi, și e convinsă că tot așa gîndesc și eu. Chipurile ne vrea binele, ca și cînd binele ăsta, mai