…Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut să nu se întoarcă, adică faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, față de sentimentul înalt și statornic că nimic și nimeni nu ne mai putea despărți, sentiment care se instalase în ființa mea la începutul acestui nou an. Nu știu dacă eram cel mai iubit dintre pămînteni, dar eram unul dintre ei, simțeam că plutesc…

Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la ușă rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i iau din mînă geamantanul pe care însă nu mi-l dădu și încercai să-i descleștez cu sila degetele de pe mîner învinețite de frig. „Nu, zise, nu!” Atunci ce? Și înțelesei că nu ăsta era primul gest pe care îl aștepta de la mine. O îmbrățișai și abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea obrazul fierbinte și gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul al cărui parfum mă îmbăta. „Nu, nu!”, protestă iarăși cînd simți că vreau să mă desprind din strînsoarea brațelor ei și să ridic geamantanul. Îmi arătă ușa cu privirea: era neagră, căscată. „Ce ne așteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi ridicînd geamantanul, m-am obișnuit să-mi duc singură poverile. Se pare că în altă viață am fost regină și oi fi împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce faci tu, iubitul meu?”, zise apoi în odaie descălțîndu-și cizmele și aruncîndu-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în același loc. Aruncatul însă era același. Se dezbrăcă și se vîrî sub pled, lăsînd geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a obișnuit să-și ducă singură poverile, erau o pură idee: îl deschisei și îi vîrîi eu conținutul în dulap. Mă urmărea cu privirea imobilă, cu pledul tras pînă sub bărbie. „Ei, zisei, ce mai este?” „Ninge”, murmură. „Da, am văzut…” „Da, dar ninge foarte tare!” „Bine, și ce e cu asta?” „Dacă nu se mai oprește? Mamă, mamă, cîntă ea deodată, o stranie melodie, care venea în vocea ei parcă de la depărtări incomensurabile, cresc nămeții și pierim… Fără țară, fără glie, velerim…”

Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri. „Numai atîta știi? Ce e cu melodia asta?” „E cîntecul luptătorului căzut prizonier, zise; tata îl știe, a fost compus acolo în prizonierat…” „Mai cîntă-l…” „Nu pot, trebuie să-l auzi pe el… A avut un văr care nu s-a mai întors… A venit într-o seară la noi cineva care a scăpat, un învățător. Știi, se cîntă cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forța unui cor, în timp ce textul spune că a trecut un înger peste fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în ajunul Nașterii, și și-au adus aminte de patria pierdută…” „Sau de libertatea pierdută”, zisei… „Înțeleg, zise Suzy, îți aduce și ție aminte de ceva.” „Da, nu vrei să mai repeți? zisei pe deplin liniștit, deși simțeam cum crește în mine un tumult… Încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ și se aude foarte distinct melodia.” Ea repetă și continuă tot textul. În acest timp, prudent, mă așezai la birou și îmi ascunsei fața între brațe. Nu fiindcă m-aș fi temut să fiu văzut plîngînd, ci pentru că presimțeam o rupere catastrofică de zăgaz, urmată de o pustiire… Cînd sîntem singuri, cum eram eu în acele nopți de carcere, înecul ființei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i ne încredințăm, dar cînd îl invoci în fața iubitei (și cine se poate înșela asupra disperării de care sîntem cuprinși?), ea poate deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plîngi, dar poate fi cuprinsă și de un nedorit sentiment de bicisnicie: forțe prea puternice ne copleșesc, nu sîntem nimic, statura noastră nu e măreață, ne-am înjosit, noi înșine, pe noi și nu mai avem scăpare. Rareori o femeie evită extremele, deși se zice că ea seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar cînd e bîntuită de furtuni… Suzy reluă refrenul:

Mamă, mamă, cresc nămeții și pierim Fără țară, fără glie, velerim, velerim…

Sub brațele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitînd deodată totul: trecutul meu, fetița, gîndirea mea impetuoasă de la douăzeci și cinci de ani, care voia să se afirme, eșecul în căsătorie, minele de plumb, mama mea care mă părăsise încă tînără… și chiar iubita de acum, care rămînea undeva foarte departe și foarte în urmă. Toate acestea își micșorau dimensiunile, se topeau în această mare a destinului nostru tragic, care ne înghițise și peste care crescuseră apoi nămeții… În același timp o mînă fermă și dulce îmi mîngîia ceafa… Mă smulsei de sub hăul închipuirii și sării în picioare. „Vii și tu cu cîntece din astea…”, bolborosii. „Victoraș, iartă-mă, m-am speriat de ce e afară… Uite, cad fulgi cît pumnul meu de mari. Mama zice: stai, Suzy, cum pleci așa singură pe vremea asta? Am zis și eu ca tine: ce poate să fie? Și am ieșit. Cum îmi venea zăpada pînă la șold, mi-am spus și eu: nu te opri, Suzy, că nu e timp de oprit…”

Imita pe cineva ridicînd imperios tonul și eu îl recunoscui: era al meu. „Un taxi cu lanțuri m-a adus pînă aproape și zice «doamnă! mai departe eu nu merg! (și îl imită pe taximetrist cu o veselie extremă, retezînd cu mîinile orice posibilitate de contrazicere), chiar dacă vă dați jos și nu-mi plătiți cursa!» Înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, că nu e timp de oprit…” O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era bucuroasă și concretul cuvintelor ei anodine nu putea ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare și că nu mai putuse trăi fără mine… „Și de ce, zisei, nu mi-ai spus la birou că ai intenția să te întorci?” „Hi, hi! Fiindcă n-aveam intenția.” „E de groază, zisei. Puteai să-mi dai de-acasă un telefon…” „Un telefon?! se miră. Da,