— A fost stră-stră-stră-străbunica mea.

— Şi a decedat luna trecută. Condoleanţe!

— Mulţumesc. Vedeţi dumneavoastră, eu… n-am văzut-o prea des pe Bunica 'Stelle. Poate de vreo două ori pe an, o dată la sărbătorirea zilei ei de naştere şi încă o dată la vreun botez, sau ceva similar. Îmi amintesc că am prânzit cu ea la câteva zile după ce am aflat că-mi pierdusem toţi banii. Ea clocotea de furie. Măiculiţă! S-a oferit să mă refinanţeze, dar am refuzat-o.

— Mândria, nu? Se putea întâmpla oricui. Lawrence St. John McGee practică o profesiune străveche şi bine pusă la punct.

— Ştiu.

— Ea a fost cea mai bătrână femeie din lume.

— Ştiu. (Preşedinţia Clubului Struldbrug revenea membrului cel mai vârstnic. Era un titlu onorific; de obicei, munca efectivă era făcută de Preşedintele Executiv.) Când m-am născut, avea o sută şaptezeci şi trei de ani. Chestia era că nimeni dintre noi nu se aştepta la moartea ei. Vi se pare o prostie?

— Nu. Câţi oameni mor la două sute zece ani?

— Apoi am ascultat mesajul din partea lui „Becket şi Hollingsbrooke” şi am aflat că murise! Iar eu moştenisem cam o jumătate de milion de mărci — dintr-o avere care trebuie să fi fost fabuloasă. Bunica avea destui stră-stră-stră-stră-până-la-puterea-N-nepoţi ca să fi preluat conducerea oricărei naţiuni din lume. Să fi văzut ce petreceri dădea la aniversări!

— Am înţeles. — Ochii locotenentului îl sfredeleau. — Aşadar, acum nu mai aveţi nevoie de banii lui Vandervecken. Două mii pe an sunt firimituri.

— Plus că, din cauza nenorocitului, n-am participat la ultima ei aniversare.

Locotenentul se lăsă pe spate în scaun.

— Mi-aţi spus o poveste destul de stranie. N-am auzit niciodată de vreo amnezie care să nu lase absolut nici o amintire.

— Nici eu n-am auzit. A fost ca şi cum m-aş fi culcat şi m-aş fi trezit după patru luni.

— Dar nu vă amintiţi nici măcar când v-aţi culcat.

— Exact.

— O armă paralizantă putea realiza efectul ăsta… Ei bine, vă vom supune unei hipnoze profunde ca să vedem ce putem găsi. Bănuiesc că nu aveţi nici o obiecţie. Va trebui să completaţi nişte formulare de acceptare.

— Perfect.

— S-ar putea să… m-m-m… nu vă placă ce vom afla.

— Ştiu.

Elroy se pregătise deja pentru ceea ce ar fi putut afla. Glasul fusese al său. Ce anume se temea să afle despre sine?

— Dacă în perioada pe care nu v-o amintiţi aţi comis vreun delict, va fi necesar să răspundeţi în faţa legii. Nu este un alibi prea grozav.

— Îmi asum riscul.

— Perfect.

— Credeţi că mă prefac?

— Să fiu sincer, m-am gândit la asta. Vom vedea…

* * *

— Acum vă veţi reveni, zise o Voce.

Elroy îşi reveni aidoma unui om trezit prea brusc din somn, cu visele pierindu-i din minte.

Vocea aparţinea doctoriţei Michaela Shorter, o negresă cu umeri laţi, îmbrăcată într-o salopetă largă, albastră.

— Cum vă simţiţi? întrebă ea.

— Perfect. Am avut ceva noroc?

— Foarte ciudat… Nu numai că nu vă amintiţi nimic din perioada celor patru luni, dar nici măcar n-aţi simţit scurgerea timpului. N-aţi visat.

Locotenentul ARM se găsea ceva mai departe de pat, aşa că Elroy nu-l observă decât atunci când vorbi.

— Cunoaşteţi vreun drog care să fi putut face aşa ceva?

Femeia clătină din cap.

— Doamna doctor este expertă în medicină legală, explică locotenentul. Se pare că cineva a inventat ceva nou. Doamnă Shorter, poate că-i vorba despre ceva necunoscut până acum. Poate că o investigare cu calculatorul…

— Am efectuat-o. Oricum, nici un fel de drog n-ar putea fi atât de selectiv. Este ca şi cum ar fi fost paralizat şi adormit, apoi ţinut în hibernare timp de patru luni. Atâta doar că atunci ar fi prezentat semne medicale ale dezgheţării: rupturi ale celulelor datorate cristalizării gheţii şi altele similare. — Se întoarse către Elroy: Nu vă lăsaţi din nou hipnotizat de vocea mea!

— Nu adormeam, replică tânărul, ridicându-se în capul oaselor. Ceea ce mi s-a făcut ar fi necesitat o clinică, nu? Un laborator, dacă este vorba despre ceva cu adevărat nou. Asta ar reduce niţel sfera cercetărilor, nu?

— Aşa ar trebui, încuviinţă medicul. O să caut un produs secundar al cercetărilor genetice. Ceva care descompune ARN-ul.

— Aţi fi crezut că transportul dumneavoastră pe un munte ar fi lăsat nişte urme, aşa-i? făcu locotenentul. Ei bine — nimic! Un vehicul ar fi fost observat de radar. Probabil că Vandervecken v-a transportat cu o targă din parcare, pe la patru dimineaţa, când locul este pustiu.

— Pe cărările acelea, ar fi fost o expediţie de-a dreptul periculoasă.

— Ştiu. Aveţi o idee mai bună?

— N-aţi aflat chiar nimic?

— Despre bani… Maşina dumneavoastră a rămas în parcare, deoarece taxa de parcare fusese achitată în avans. La fel ca şi renta. Totul a fost plătit dintr-un cont înregistrat sub numele Vandervecken. Un cont nou, care ulterior a fost lichidat.

— Normal.

— Numele vă spune ceva?

— Nu. Probabil că-i olandez.

Locotenentul încuviinţă scurt din cap şi se sculă în picioare. Doctoriţa Shorter părea nerăbdătoare să revină în cabinetul de consultaţii.

* * *

O jumătate de milion de mărci era o sumă impresionantă. Elroy se jucă cu ideea de a-i spune şefului său să se ducă dracului… dar, în ciuda tradiţiei, Jeromy Link nu merita un asemenea tratament. Nu avea rost să-l pună în faţa faptului împlinit, să-l facă să caute cu desperare un înlocuitor. Elroy îşi anunţă şeful că intenţiona să demisioneze peste o lună.

Având doar o natură temporară, slujba lui deveni mai plăcută. Un simplu vânzător de pantofi… Însă în felul acela cunoscu câţiva oameni interesanţi. Într-o zi, cercetă cu atenţie maşinăria care modela pantofii în jurul picioarelor cumpărătorilor. Un dispozitiv admirabil, remarcabil. Până atunci, nu-şi dăduse seama de asta.

În timpul liber, îşi planifică o vacanţă turistică.

Cu ocazia executării testamentului Bunicii Estelle, reluă legătura cu nenumărate rude. Unii îl întrebară de ce nu participase la ultima ei aniversare şi la înmormântare?

— Mi s-a întâmplat ceva incredibil, le răspunse Elroy şi fu nevoit să repete povestea de şase-şapte ori în seara aceea.

Simţea însă