― Bine, Jimmy, acum în laborator. În funcţie de rezultatul analizelor, capeţi ori nu aprobarea. Nu doresc să te sperii, degeaba… bănui c-o să reuşeşti.

Un zîmbet larg şi mulţumit se lăţi pe chipul de fildeş al lui Jimmy Pak. Urmînd-o pe Laura Ernst spre ecluză, strigă înapoi către tovarăşii săi pentru ultima oară:

― Jos mîinile! Nu vreau să intraţi cu pumnul prin aripi?

― Am eu grijă, Jimmy, promise comandantul. Libelula este tabu pentru toţi… inclusiv pentru mine.

26. GLASUL LUI RAMA

Jimmy Pak pricepu adevărata măreţie a aventurii sale abia cînd ajunse la ţărmul Oceanului Cilindric. Pînă atunci zburase peste un teritoriu cunoscut; exceptînd o avarie a structurii de bază a Libelulei, putea oricînd să asolizeze în siguranţă şi să revină la tabără după cîteva ore de mers pe jos.

În prezent nu mai avea de ales. Dacă se prăbuşea în ocean, pesemne s-ar fi înecat în apele otrăvitoare. Iar dacă ar fi reuşit să coboare viu pe continentul sudic, probabil n-ar mai fi avut timp să se salveze înainte ca Endeavour să se desprindă de pe orbită.

În acelaşi timp, realiza că dezastrele închipuite de el erau şi cele mai improbabile. Regiunea total necunoscută deasupra căreia trecea, putea da naştere oricîtor surprize. Dacă existau aici fiinţe zburătoare cărora le tulbura traiul? Se îngrozea la gîndul unei lupte aeriene cu o creatură mai mare decît un porumbel. Cîteva ciocănituri bine plasate ar fi distrus structura Libelulei.

Totuşi, fără riscuri n-ar fi fost nici bucurie, nici senzaţia aventurii. Milioane de oameni ar fi fost fericiţi să se afle în locul său. Nu numai că mergea acolo unde nu fusese nimeni înaintea lui, dar şi acolo unde nimeni n-avea să mai ajungă vreodată. Urma să fie singurul om ce vizitase regiunile sudice ale lui Rama. De cîte ori se simţea atins de aripa spaimei îşi reamintea acest lucru.

Se obişnuise să stea suspendat în aer, cu o lume înconjurîndu-l din toate părţile. Coborînd doi kilometri sub axa centrală, căpătase o senzaţie destul de distinctă de „sus” şi „jos”.

Solul se afla la numai şase kilometri sub el, iar arcul cerului se înălţa la zece kilometri deasupra. „Londra” atîrna acolo sus, aproape de zenit; New York-ul, pe de altă parte, se afla dedesubt şi înainte.

― Libelula, îl anunţă Controlul, înregistrezi o uşoară coborîre. Te afli la două mii două sute de metri de axă.

― Mulţumesc. Voi urca înapoi. Anunţaţi-mă cînd ating două mii.

Menţinerea altitudinii constituia una din problemele importante. O tendinţă firească făcea să piardă din înălţime. Nu avea nici un fel de instrument indicator. Dacă se îndepărta de gravitaţia zero a axei, risca să nu mai poată reveni niciodată acolo. Din fericire, exista o marjă largă de siguranţă, iar din Butuc era permanent urmărit prin telescop.

Se găsea în prezent deasupra oceanului, pedalînd constant cu douăzeci de kilometri pe oră. În cinci minute avea să ajungă deasupra New York-ului; insula semăna deja cu o corabie navigînd la nesfîrşit în lungul Oceanului Cilindric.

Cînd ajunse peste New York, descrise un cerc larg, oprindu-se de cîteva ori pentru ca micuţa lui cameră TV să transmită imagini clare, lipsite de vibraţii. Panorama clădirilor, turnurilor, uzinelor, staţiilor de energie, sau a ceea ce erau ele, era fascinantă, dar în esenţă complet lipsită de sens. Indiferent cît de atent ar fi privit imaginea, nu putea înţelege nimic. Camera avea să înregistreze mai multe detalii decît ar fi asimilat el vreodată. Într-o bună zi, poate după ani şi ani, un savant va găsi în ele cheia secretelor lui Rama.

După New York, traversă cealaltă jumătate a oceanului în numai cincisprezece minute. Fără să fie conştient de acest lucru, zbura mai repede deasupra apei. Ajuns pe coasta sudică se relaxă fără să vrea, micşorînd puţin viteza. Se afla deasupra unui teritoriu complet străin, dar cel puţin solid.

De îndată ce depăşi ţărmul înalt la limita de sud a oceanului, roti camera TV pentru o vedere completă în jurul lumii.

― Grozav! se auzi Controlul. Asta îi va face fericiţi pe cartografi. Cum te simţi?

― Perfect… puţin obosit, însă nu mai mult decît m-aş fi aşteptat. Cît aproximaţi că mai am pînă la pol?

― Cincisprezece kilometri şase sute.

― Anunţaţi-mă cînd trec de zece să mă odihnesc. Şi asiguraţi-vă că nu cobor. Voi începe să urc, de la cinci kilometri.

În douăzeci de minute, Rama i se părea mai îngust. Ajunsese la capătul secţiunii cilindrice şi pătrundea în domul sudic.

Îl studiase prin telescop ore întregi şi-i învăţase geografia pe dinafară. Cu toate acestea nu era pe de-a-ntregul pregătit pentru spectacolul din jur.

Capătul sudic al lui Rama se deosebea de cel nordic din toate punctele de vedere. Nu mai adăpostea triada de punţi, platformele înguste şi concentrice, curbele coborînd în spirală pe cîmpie. În locul lor se ridica un soi de pilon central, imens, lung de peste cinci kilometri, orientat în direcţia axei. La intervale egale în jur erau dispuşi alţi şase, mai mici, cam la jumătate din înălţimea lui. Întreg ansamblul semăna perfect cu un grup de stalactite, perfect simetrice, atîrnînd de tavanul unei peşteri. Sau inversînd sistemul de coordonate, cu spirele unui templu cambodgian, construit pe fundul unui crater.

Conectate cu turnurile subţiri şi ascuţite, curbîndu-se în jos pînă se contopeau cu cîmpia, se găseau nişte contraforturi capabile să suporte greutatea unei lumi întregi. Poate că acela le şi era rolul, dacă constituiau într-adevăr subansamblele unor sisteme motoare, după cum sugerase cineva.

Locotenentul Pak se apropie cu prudenţă de arborele central, se opri din pedalat cînd mai avea o sută de metri de parcurs, şi lăsă Libelula să străbată planînd restul distanţei. Verifică nivelul radioactivităţii şi înregistră doar valoarea obişnuită din Rama. Poate că aici acţionau forţe nedetectabile de instrumentele umane, clar era un risc inevitabil.

― Ce observi? întrebă nerăbdător Controlul.

― Doar Cornul Mare… absolut neted… fără nici un semn… şi ascuţit ca un ac. Mai că mi-e frică să mă apropii de