e vorba de o experiență nouă, căci, lucru pe care nu mi l-aș fi putut imagina pînă acum cîteva zile, A. D. P. s-a apucat să scrie teatru! Am subliniat cu emfază ultimele cuvinte, dar Valeria nu părea prea intrigată de această subită conversiune.

— În fond, mi-am întrerupt vacanța pentru ca să te văd o jumătate de oră.

— Dar, ca să utilizez aceeași expresie, în fond, de ce-ai venit așa, pe neașteptate?

— Îmi era dor de tine și voiam să-ți fac o surpriză…

Simțeam că stă să izbucnească în plîns și am cuprins-o în brațe. Din fericire, puțin timp în urmă am auzit bătăi la ușă.

— A venit să mă ia, i-am șoptit. Să nu te mire dacă nu ți-l prezint. Nu știu cine e, nici cum îl cheamă. Și mi-a spus A. D. P. că n-are voie să vorbească.

Apoi am deschis ușa și am tresărit dînd cu ochii de el. Era într-adevăr foarte brun, aproape negru. Dacă l-aș fi întîlnit pe stradă, n-aș fi crezut că e român. S-a înclinat ușor, zîmbindu-mi, și m-a întrebat:

— Domnul Eusebie Damian?

— Eu sînt. Și domnișoara este logodnica mea, Valeria Nistor.

S-a înclinat din nou, mai profund. Valeria îl privea fascinată, ca pe un prinț oriental.

— Și acum, scumpa mea, i-am spus, după ce-am îmbrățișat-o, noi trebuie să plecăm. Te rog nu uita să pui cheia unde trebuie, am adăugat în șoaptă.

Mașina ne aștepta la colțul străzii. O mașină elegantă, aproape nouă; probabil o marcă străină.

— Cunosc dispozițiile, i-am spus cînd tînărul a deschis portiera, indicîndu-mi din ochi locul, în față, alături de el. Mașina era încărcată cu diferite pachete, pături și fețe de pernă umplute și legate cu sfoară, ca niște saci. După ce am ieșit din oraș am încercat, fără succes, să ghicesc direcția pe care o luasem. Mi se închideau pleoapele de somn, și probabil că puțin timp în urmă am adormit, pentru că am simțit palma tovarășului meu bătîndu-mă ușor pe genunchi.

— Îmi cer iertare, șoptii. Sînt foarte obosit, am avut o insomnie teribilă, pînă dimineața…

Tînărul clătină înțelegător din cap, apoi îmi arătă cutia care se afla între noi, făcîndu-mi semn s-o deschid. Erau două termosuri, două pahare, două cești și cîteva sandviciuri învelite în celofan. Am deschis unul din termosuri; era plin pînă în vîrf cu cafea fierbinte.

— Nu se putea ceva mai nimerit! am exclamat umplîndu-mi ceașca. Și dumneata?

A clătinat zîmbind din cap, apoi, încruntîndu-se, și-a țintuit privirile în fața lui, pe șosea. Mașina se apropia de un convoi de camioane; trebuia să-și micșoreze viteza, și asta părea că-l contrariază. Totuși, după ce-a văzut că-mi băusem cafeaua, s-a întors din nou, zîmbind, către mine, și mi-a arătat celălalt termos. Am umplut un pahar cu apă.

— Dumitale nu ți-e sete? l-am întrebat întinzîndu-i paharul.

Nu-i era, și l-am golit eu, pe îndelete. După aceea, nu mai știu precis ce s-a întîmplat. Îmi aduc aminte că, după ce-am pus la loc termosul cu apă, ceașca și paharul și am închis cutia, mi-am lăsat ușor capul pe speteaza scaunului. Foarte probabil că am adormit din nou, și m-a lăsat să dorm cît timp mașina înainta încet în urma camioanelor. Dar cînd i-am simțit din nou palma lovindu-mi ferm genunchii, și m-am trezit brusc, camioanele dispăruseră și șoseaua se deschidea netedă în fața noastră. Mi-am cerut din nou iertare și am privit mirat peisajul; nu-l recunoșteam. Nu înaintam în orice caz spre Sinaia, așa cum îmi închipuisem. Șoseaua șerpuia printre dealuri mărunte acoperite cu vii și livezi de pruni. Ca să nu adorm din nou, am început să-mi înțep cu unghiile amîndouă pulpele deodată. Și totuși, după cîtva timp m-am trezit că-mi mișcam degetele, unul după altul, încercînd să număr, în gînd, pînă la o sută. Număram încă în clipa cînd tînărul a deschis portiera și mi-a făcut semn să cobor. Alături de el l-am recunoscut imediat pe Serdaru; era îmbrăcat într-o salopetă veche, decolorată.

— Nu vă simțiți bine? mă întrebă Serdaru văzîndu-mă ieșind anevoie din mașină și împleticindu-mă de la primii pași.

— Mor de somn! Cad din picioare de somn! am repetat fără să mai încerc să zîmbesc. Și mă întreb de ce… E adevărat, am avut o teribilă insomnie azi noapte, dar, oricum, tot am apucat să dorm cîteva ceasuri… Și am băut nu mai știu cîte cafele.

— Așa se întîmplă cînd schimbați, cum spuneți dumneavoastră, bucureștenii, preciză clipind misterios din ochiul stîng, fără să înțeleg de ce, cînd schimbați „aerul”… Aici, o să vedeți (și iar îmi făcu semn cu ochiul), aici, e altfel de „aer”…

Am privit în jurul meu și nu mi s-a părut că mă aflu într-o regiune de munte. Pe cît am putut recunoaște în toropeala care mă stăpînea, colinele semănau mai degrabă cu movile de argilă și nisip. Zăream, la oarecare distanță, mai multe magazii, iar, în depărtare, un coș de fabrică.

— De aici înainte sînteți în grija mea, spuse Serdaru întinzînd brațul și arătîndu-mi camioneta la vreo 20 de metri, ascunsă între arbori. Drumul e prost, căci nu s-a terminat încă șoseaua. Trebuia să fie gata astă primăvară, dar nu știu prea bine ce s-a întîmplat și s-au întrerupt lucrările. Și, vă închipuiți, adăugă, după atîtea ploi…

De-abia apropiindu-ne de camionetă mi-am dat seama că mașina cu care venisem dispăruse.

— Și nici n-am apucat să-i mulțumesc! spusei.

— Nu face nimic, mă liniști Serdaru. O să-i mulțumiți la miezul nopții, după ultimul spectacol…

Capitolul VIII

După cît îmi pot da socoteala, văzîndu-mă în ce hal de oboseală eram, A. D. P. mă lăsase să dorm pînă la 10:30. M-a trezit el, zguduindu-mă cu putere.

— Acum, somnoros sau nu, obosit ori odihnit, trebuie să te scoli! S-a terminat partea întîia, pentru „marele public”, ca să zic așa; adică pentru întreaga Tabără. Fragmente din cîteva drame istorice și comedii scurte, într-un act. Toate admirabil jucate… Dar acum se pregătește partea a doua. Nu-ți spun nimic, dar ai să vezi!

Dormisem îmbrăcat pe un pat