de campanie, într-o sală destul de spațioasă, dar care nu era desigur un dormitor pentru că, în afară de alte două paturi nu zăream decît lăzi, mici și mari, butoaie și saci. Era, probabil, o magazie, căci distingeam felurite mirosuri – de untdelemn, de cutii de conserve, de pături și rufărie curată. Deasupra ușii, atîrna un singur bec, destul de slab. Cînd am ieșit, A. D. P. a căutat comutatorul, a stins lumina, apoi a aprins o lampă de buzunar și mi-a luat brațul.

— Acum trebuie să umblăm cu mare băgare de seamă, mi-a șoptit. În partea aceasta a Taberei, felinarele se sting la 10:45; doar timpul necesar ca fiecare spectator să ajungă la dormitorul lui.

Mă lăsam condus, neîndrăznind să-mi ridic privirile din conul de lumină al lanternei.

— Aici, pe dreapta, continuă Pandele, ai s-o vezi mîine, este sala de gimnastică. Aici au loc, de două ori pe săptămînă, reprezentațiile pentru marele public. Dar adevăratele spectacole sînt improvizate extra muros, în afara Taberei, într-o clădire ruinată și părăsită de mai mulți ani. A fost, mi-au spus, un fel de hangar pentru autocamioane și cisterne; băieții au recunoscut alături urmele atelierului de reparații și al unei pompe de benzină… Dar de acum înainte, adăugă Pandele, n-o să mai avem nevoie de lanternă. Ține ochii închiși cîteva clipe, și apoi te obișnuiești cu întunericul.

Am privit înfiorat în jurul meu. Nu mai văzusem de mult, departe de oraș, o noapte clară de august, fără lună, luminată doar de stele. Foarte curînd am început să disting departe, profilîndu-se pe cer, linia ondulată a dealurilor și, mai aproape de noi, stîlpii de telegraf, cîțiva plopi crescuți la întîmplare, pe cîmp, iar în față, la vreo cîteva sute de metri, conturul unei clădiri bizare, căci părea alcătuită din mai multe blocuri, unul destul de înalt, celelalte retezate la diferite înălțimi.

— Cînd a izbucnit incendiul, îmi explică Pandele, au sperat că-l vor putea stăpîni, și s-au concentrat asupra porțiunii unde știau că sînt camioanele. De aceea au putut salva zidurile și o parte din acoperiș. Restul a ars mai mult sau mai puțin radical, după cum bătea vîntul. Dar, din fericire pentru Ieronim, a adăugat, a rămas în picioare scheletul de fier…

Am grăbit amîndoi pasul și cu cît înaintam, cu atît auzeam mai strident și mai numeroși greieri. Curînd, ne aflam în dreptul ruinei.

— Ne așteptau pe noi, șopti Pandele. Probabil că toți ceilalți sînt la locurile lor… Eusebiu, adăugă, să nu mă întrebi nimic; am să-ți povestesc eu mai tîrziu. Este pur și simplu extraordinar! Dar să fii foarte atent în timpul spectacolului, pentru că mă îndoiesc că vei înțelege de la început.

— Păcat că mă simt atît de obosit! Mă lupt cu somnul…

— Să te lupți și să-ți învingi somnul, mă întrerupse Pandele. Este prea important – și pentru dumneata și pentru mine!

Nu mi-am dat seama de vastitatea ruinei decît după ce-am intrat. S-ar fi spus că pătrundeam într-o peșteră, ai cărei pereți îi ghiceam cînd aproape de noi, în dreapta și în stînga noastră, cînd destul de departe, și a cărei boltă se înălța cu cît înaintam. Mi-am dat seama că înaintam între două șiruri de bănci, cele mai multe goale, dar ghiceam că, în urma noastră, băncile se umpleau, aproape fără zgomot, de spectatori rămași pînă atunci în întuneric, lipiți de ziduri. Și deodată cineva se apropie de noi și șopti:

— Aici, Maestre. V-am rezervat două fotolii…

Am zîmbit, așezîndu-mă; erau scaune de grădină, prevăzute cu perne. Deși fotoliile noastre se aflau în al doilea rînd, eram totuși departe de scenă. Ne despărțeau poate zece, doisprezece metri de un podium slab luminat, care mi se părea că alcătuiește scena. Sau, cel puțin, o parte de scenă, pentru că ghiceam în fund, între două cortine improvizate, primele trepte ale unui amfiteatru. Uneori mi se părea că, deasupra noastră, zăresc sclipind stelele. Iar alteori simțeam o adiere de vînt și parcă pereții începeau să tremure de sus în jos, ca faldurile unei perdele. Cînd ochii mi se obișnuiseră cu spațiile de întuneric, am descoperit în dreapta scenei un grup compact de umbre. Dacă n-aș fi fost atît de istovit aș fi încercat să descifrez și celelalte misterioase forme care, mi se părea, se însuflețeau pe rînd în mai multe colțuri ale scenei.

Atunci, pe neașteptate, am recunoscut vocea Niculinei și am tresărit, emoționat.

— Ca și altă dată, vom începe cu un exercițiu de anamneză. Ne vom reaminti, așa cum am învățat să ne reamintim, rolul cîtorva animale în istoria universală: lupoaica și întemeierea Romei, asinul pe care a intrat Isus în Ierusalim, cămila Sfîntului Nil, calul lui Napoleon…

— Atenție! Atenție! am auzit mai multe voci, pronunțînd laolaltă, dar atît de perfect, cuvintele, încît părea o singură puternică, polifonică voce. Atenție! Ați ghicit aluzia: este faimoasa expresie a lui Hegel: prin Napoleon, Spiritul Universal a intrat călare în Istorie.

— De data aceasta, continuă Niculina, povestea noastră începe cu un catîr, dar nu se va încheia cu Hegel.

— Cu Georg Wilhelm Friedrich Hegel, rosti solemn Corul. Nu se va încheia cu el, cu marele Hegel.

— Povestea începe cu un catîr, reluă Niculina. Mai precis, istoria noastră, a Românilor, începe cu un catîr. Căci despre acest catîr au scris doi mari istorici bizantini din secolul VI.

— Theophanes și Theophylactus Simocatta… silabisi Corul.

— Iată ce spun, începu Niculina schimbîndu-și pe nesimțite timbrul vocii. Era pe la anul 580. Hoardele Avarilor prădau și pustiau Imperiul Oriental…

Atunci a început să pîlpîie, parcă foarte departe, dincolo de amfiteatrul ascuns de cortine, o vîlvătaie roșie, și s-au auzit murmure neînțelese, în care s-ar fi spus că se amestecau vocile și strigătele multor mii de oameni, lamentații și țipete repede sugrumate.

— Dar Roma cea Nouă veghea! izbucni Corul. Imperiul Roman de Răsărit veghea! Bizanțul biruise și de data aceasta somnul.

— Doi generali romani…

— Comentiol și Martin…

— Doi generali și-au ascuns legiunile în codrii munților Balcani…

De cîteva clipe mi se părea că zăresc, în dreapta și în stînga noastră, furișîndu-se pe lîngă pereți, un șir nesfîrșit de