prin uşă şi oblon de-a dreptul în dormitor. Cîţiva bandiţi se aleseră chiar cu răni. Spre mai multă siguranţă, toată gloata se lungise pe jos urlînd ca din gură de şarpe. "Căpitanul", îngenunchind lîngă pat, îşi înfăşură în cearşaf mîna sîngerîndă. Apoi, cu ochii spre tavan, strigă:

— Opriţi! Ne predăm!

— Bine! Răspunse Old Death. Aruncaţi toate armele pe pat şi depărtaţi-vă. Pe urmă o să vă dăm drumul afară. Dar vai de acela care va păstra la el vreo armă. Îl împuşcăm pe loc. în jurul casei vă aşteaptă sute de oameni. Puteţi scăpa numai cu condiţia să vă predaţi cinstit.

Situaţia teroriştilor era deznădăjduită, evadarea imposibilă. Asta o ştiau şi ei. Dacă se predau, ce li se mai putea întîmpla? Intenţiile nu şi le realizaseră, deci nu puteau fi acuzaţi de nici o crimă. Era, în orice caz, mai convenabil să se supună decît să încerce o evadare fără şansă, dar cu urmări grave pentru ei. Aşadar, îşi îngrămădiră la moment toate pistoalele şi cuţitele pe pat.

— Perfect, domnilor! Le strigă de sus Old Death. Şi acum, încă un cuvînt: vă vom deschide uşa, dar cine face cel mai mic gest ca să pună mîna pe armă, poate să-şi ia rămas-bun de la viaţă! Aşteptaţi niţel!

Mă trimise jos ca să-i comunic lui Lange dispoziţia: va deschide uşa spre dormitor şi-i va lua în primire pe kukluxişti. Numai că, în practică, lucrurile se dovediră mai puţin simple decît ne închipuiam.

Coridorul, luminat de cîteva lanterne rechiziţionate în grabă, era ticsit de lume. Eu încă mai purtam — cu excepţia cagulei — costumul "împrumutat" şi oamenii mă luară drept unul din banda secretă. Nici nu voiau să-mi asculte protestele; mă înghesuiau şi-mi cărau la pumni cu nemiluita. Multă vreme după aceea aveau să mă mai doară coastele. Bravii cetăţeni dădeau să mă scoată din casă şi să mă linşeze.

Mă aflam la mare ananghie, căci oamenii nu ştiau deloc cine sînt.

Era mai ales unul înalt, ciolănos, care mă toca mereu şi striga:

— Afară cu el, afară! Avem copaci cu rămuriş des, vînjos, minunat! Crăcile sînt tari de tot; nu se rup ele dacă spînzurăm pramatia asta. Şi mă tot împingea către uşa din dos.

— Dar, sir, pentru numele lui Dumnezeu, îi strigai, nu sînt kukluxist! Întrebaţi-l pe master Lange!

— Las' că avem crăci minunate, potrivite! Mă asigură el, învineţindu-mi coastele.

— Cer să mă duceţi în odaie, la master Lange! Nu înţelegeţi că m-am travestit numai ca să...?

— Ai şi ce crăci grozave avem! Găsim noi şi funie aici, în La Grange, funie fină, elegantă, din cea mai bună cînepă!

Mă împingea mereu şi mă izbea cu pumnul, încît îmi pierdui pînă la uimă răbdarea. Tipul era în stare să-i întărîte şi pe ceilalţi ca să mă linşeze. Dacă ajungeam afară, în curte, nu mă aştepta nimic bun.

— Domnule, îi strigai, nu permit să vă mai atingeţi de mine! Vreau să vorbesc cu master Lange! Aţi înţeles?

— Ce mai crăci avem! Şi ce funii formidabile! Zbieră el şi mă boxă iarăşi în coaste.

Dar acum paharul se umpluse. Ii repezii un pumn în nas încît, dac-ar fi fost destul spaţiu împrejur, cu siguranţă că s-ar fi prăbuşit la pămînt. Era o înghesuială cumplită. Totuşi, înaintai cu forţa, strigînd din răsputeri şi lovind orbeşte în toate părţile. Năuciţi, oamenii se mai feriră din calea mea şi reuşii să-mi croiesc drum către încăperea unde se afla Lange. Dar, în timp ce înaintam astfel, golul se umplea iarăşi îndărătul meu şi pumnii îmi cădeau în spinare ca grindina. Vai şi amar de un veritabil kukluxist, dacă pînă şi o imitaţie se alege cu atîtea vînătăi!

Cetăţeanul acela ciolănos şi agresiv mă urmări cît putu de repede.

Ca un mistreţ rănit se năpusti în odaie aproape o dată cu mine. Urla din toţi bojocii. Văzîndu-l, Lange întrebă:

— Doamne iartă-mă, ce vi s-a întîmplat, sir? De ce strigaţi aşa? De ce sîngeraţi?

— La spînzurătoare cu banditul! Răspunse acesta furios. Mi-a zdrobit nasul, mi-a făcut praf doi dinţi, ba mi se pare chiar patru! Şi ce dinţi, domnule! Singurii pe care-i mai aveam în faţă! La spînzurătoare cu el!

Acum, ce-i drept, furia lui era mai întemeiată; omul sîngera serios.

— Ce-aveţi cu dumnealui? Se miră Lange arătînd spre mine. Vai, vai, stimate sir, acesta nu e kukluxist! E prieten de-al nostru; chiar lui îi datorăm în bună parte reuşita acţiunii. Fără dînsul, nici noi, nici señor Cortesio n-ar mai fi în viaţă, iar gospodăriile noastre ar fi mistuite de foc!

Ciolănosul holbă ochii şi-şi căscă gura însîngerată. Apoi arătă spre mine şi întrebă:

— Fără... fără... ăsta de-aici?

Amuzant tablou! Toată asistenţa izbucni în rîs. Scoţîndu-şi batista, omul se tot ştergea de sudoare şi sînge, în timp ce eu îmi frecam de zor diversele părţi maltratate ale corpului, împodobite pentru mult timp cu instantaneele fotografice ale degetelor sale.

— Ascultaţi, sir, îl certai, eraţi gata să mă spînzuraţi de o cracă, iar cu pumnii dumneavoastră afurisiţi mi-aţi muiat os cu os. Mă simt ca un tîlhar jefuit de propria sa bandă.

Omul nu mai ştia ce să zică. Stătea cu gura căscată şi ţinea în palmă ultimii săi dinţi din faţă, care, pînă adineaori, locuiseră atît de paşnic şi sigur în gura lui. Nu-mi mai stăpînii nici eu rîsul; prea arăta jalnic şi caraghios. În sfîrşit, izbutii să-mi îndeplinesc sarcina.

Între timp, ca măsură de prevedere, fuseseră aduse frînghiile şi curelele disponibile. Zăceau toate grămadă într-un ungher.

— Şi acum, poftiţi-i afară din dormitor! Zisei către Lange. Dar unul cîte unul. Cum ies, îi legaţi pe rînd. Old Death se va mira de ce am întîrziat atîta. De fapt, s-ar fi cuvenit ca şeriful să fie aici, printre noi. Doar negrul lui Cortesio l-a anunţat!

— Şeriful?! Făcu mirat Lange. Păi e de mult aici! Nici nu ştiţi cui îi datoraţi ghionturile. Chiar dumnealui e şeriful! Şi-l arată cu mîna pe ciolănos.

— Mii de trăsnete, sir! Îl luai eu în primire. Dumneavoastră sînteţi şeriful, adică reprezentantul suprem al puterii executive în această regiune? Dumneavoastră aveţi misiunea să menţineţi aici ordinea şi legalitatea? Asta-i bună! Atunci nu e de mirare că