cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată, fiecare altfel decât celălalt, vopsite în culori atât de bogate, încât, prima dată, se gândi că erau incrustate cu bijuterii, şi atât de mari încât trebuia să le ia cu ambele mâini ca să poată ridica unul. Îl ridică cu grijă pe primul, aşteptându-se să fie făcut dintr-un porţelan fin, sau email delicat, sau chiar sticlă suflată, dar era mult prea greu, de parcă ar fi fost făcut din piatră dură. Suprafaţa oului era acoperită cu solzi mici şi pe când îl răsucea între degete, lucea precum metalul lustruit sub lumina soarelui la apus. Un ou era de un verde-închis cu pete de bronz lustruit, care se iveau şi dispăreau după cum îl întorcea. Alt ou era de un crem-deschis, dungat cu aur. Ultimul era negru, la fel de negru ca o mare în miez de noapte, dar înviorat de unde şi vârtejuri stacojii.

– Ce sunt astea? întrebă ea cu o voce şoptită, străbătută de uimire.

– Ouă de dragon de pe Tărâmul Umbrelor, dincolo de Asshai, zise Magister Illyrio. În atâţia eoni s-au transformat în piatră, dar încă scapără de strălucire şi frumuseţe.

– Am să le ţin mereu ca pe nişte odoare.

Dany auzise istorisiri despre astfel de ouă, însă nu văzuse niciodată vreunul şi nici nu se gândise că ar fi putut vedea. Era, cu adevărat, un dar magnific, deşi ştia că Illyrio îşi putea permite să fie risipitor. Adunase o avere în cai şi sclavi ca parte a vânzării ei lui Khal Drogo.

Cavalerii de sânge ai khal-ului îi oferiră cele trei arme tradiţionale, arme minunate. Haggo îi dădu un bici mare, din piele, cu mâner din argint, Cohollo un arakh magnific, placat cu aur, iar Qotho un arc din os de dragon, dublu curbat, mai înalt decât ea. Magister Illyrio şi Ser Jorah o învăţaseră că pentru astfel de daruri se folosea refuzul tradiţional.

– Acesta este un dar demn numai de un mare războinic, o, sânge din sângele meu, dar eu nu sunt decât o femeie. Să-l lăsăm pe domnul şi soţul meu să le poarte el în locul meu. Şi astfel primi Khal Drogo „darurile” sale de nuntă.

I se dădură din belşug şi alte daruri din partea celorlalţi Dothraki: papuci şi bijuterii şi inele de argint pentru părul ei, centuri din medalioane şi veste pictate şi blănuri fine, mătăsuri de culoarea nisipului şi borcane cu arome, ace şi pene şi sticluţe purpurii, plus o robă făcută din pielea a mii de şoareci.

– Un dar frumos, khaleesi, spuse Magister Illyrio despre ultimul, după ce-i explicase ce era.

Darurile se înălţau în jurul ei în grămezi mari, mai multe decât şi-ar fi putut imagina ea vreodată, mai multe decât şi-ar fi dorit sau ar putea folosi. Iar la urmă de tot, Khal Drogo aduse propriul său dar pentru mireasa lui. Un murmur de nerăbdare se desprinse din rândul oamenilor când el plecă de lângă ea, crescând până ce cuprinse întregul khalasar. Când el se întoarse, rândurile dese ale aducătorilor de daruri Dothraki se despărţiră înaintea lui, iar el îi dărui calul.

Era o mânză, sprintenă şi frumoasă. Dany ştia despre cai destule încât să-şi dea seama că nu era un animal obişnuit. Avea ceva care-i tăia răsuflarea. Era cenuşie ca marea iarna, cu o coamă precum fumul argintiu.

Ezitând, se întinse spre ea şi-i mângâie gâtul, îşi plimbă degetele prin argintiul coamei. Khal Drogo spuse ceva în Dothraki, iar, Magister Illyrio îi traduse.

– Argint pentru argintul din părul tău.

– E minunată, murmură Dany.

– E mândria întregului khalasar, adăugă Illyrio. Obiceiul spune că o khaleesi trebuie să călărească un cal demn de locul ei alături de khal.

Drogo păşi înainte şi-şi puse mâna pe mijlocul ei. O ridică la fel de uşor ca pe un copil şi o aşeză pe şaua Dothraki, mult mai mică decât cele cu care era ea obişnuită. Dany rămase acolo preţ de câteva momente. Nimeni nu-i spusese despre asta.

– Ce ar trebui să fac acum? îl întrebă ea pe Illyrio.

Ser Jorah Mormont fu purtătorul răspunsului.

– Luaţi frâiele şi călăriţi. Nu trebuie să mergeţi prea departe.

Emoţionată, Dany strânse frâiele în mâini şi-şi lăsă picioarele în scările scurte. Era o călăreaţă începătoare; petrecuse mai mult timp călătorind cu corăbiile, cu căruţa sau lectica, decât pe spinarea cailor. Rugându-se să nu cadă şi să se facă de râs, îi dădu mânzei cea mai uşoară şi timidă atingere din genunchi. Şi, pentru prima oară după multe ore, uită să-i mai fie frică. Sau poate că era pentru prima dată în viaţă.

Mânza argintiu-cenuşie avea un mers lin şi mătăsos, iar mulţimea se dădu la o parte făcându-i loc, toţi ochii fiind aţintiţi spre ea. Dany se pomeni călărind mai repede decât intenţionase, şi totuşi era mai degrabă entuziasmată decât înspăimântată. Calul o luă la trap, iar ea zâmbi. Dothrakii se repezeau să dispară din calea ei. La cea mai mică apăsare a picioarelor ei, la cea mai mică atingere a frâielor, mânza răspundea. O făcu să meargă la galop, iar acum Dothrakii strigau la ea pe când săreau din drum. Întorcându-se să meargă înapoi, văzu ridicându-se înainte un rug arzând, direct în calea ei. Erau oameni înghesuiţi pe ambele părţi şi nu mai avea cum să se oprească. O îndrăzneală pe care nu şi-o cunoscuse niciodată o copleşi, iar ea dădu frâu liber mânzei.

Calul argintiu sări peste flăcări de parcă ar fi avut aripi. Când se opri înaintea Magister-ului Illyrio, rosti:

– Spune-i lui Khal Drogo că mi-a dăruit vântul.

Grasul Pentoshi îşi mângâie barba lui galbenă şi repetă cuvintele în Dothraki, iar Dany îşi văzu soţul zâmbind pentru prima dată.

Ultima rază de soare dispăru în spatele zidurilor înalte din Pentos, spre apus. Dany pierduse şirul orelor. Khal Drogo porunci cavalerilor săi de sânge să-i aducă propriul său cal, un armăsar roşu, zvelt. Când khal-ul se urcă în şa, Viserys se strecură aproape de Dany, călare pe calul ei argintiu, îşi înfipse degetele în piciorul ei şi-i spuse:

– Fă-i pe plac, dulce surioară, sau jur că vei vedea balaurul trezindu-se aşa cum n-a făcut-o niciodată.

Teama îi reveni, odată