ca să treacă în ţarcul vitelor, să trezească pe argat. Pe obraz îi apăru un gând ş-un zâmbet. Mai întârzie puţin, ca să curăţe blidele şi să măture fărmăturile sub vatră. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenuşiu de mâţă, cu ochi rotunzi, şi-şi ceru dreptul de lapte c-un mieunat subţirel. Minodora puse lângă fărmături scăfiţa ştirbă şi turnă în ea câteva picături de lapte. Motănaşul ţupăi delicat pe horn, pe prichici şi jos. Începu a linchi cu limbuţa-i trandafirie.

  Umblând cu lumina-i de gânduri în ochi, fata îşi făcea planul. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are şi alte treburi. În acest răstimp, poate trimite pe Mitrea după Jănică, băiatul învăţătorului. Îi place cât de repede scrie şi cum se uită la ea cu nişte ochişori de drac, negri ca două măsline. E bun cărturar; învaţă la liceu la Iaşi, într-a patra clasă, şi învăţătorul vra să-1 facă doftor. Îşi aduce el singur cerneala şi hârtia şi s-aşează la masă înaintea oglinzii. Întâi se uită să-şi vadă mutra şi pieptănătura, pe urmă se întoarce aţintit la ea, ş-aşteaptă, cu condeiul gata.

  Ea s-a gândit de mai nainte ce-are să spuie în scrisoarea cătră Ghiţă Topor şi cum are să spuie. A aflat ea nişte vorbe frumoase care au să-i placă. Şi le murmura, singură, privind spre motănaş.

  „Pun condeiul pe hârtie şi încep cu dor a scrie; pe hârtie gălbioară, cu dor de la inimioară. Şi te-ntreb de sănătate, că-i mai bună decât toate.” Mai sunt şi altele. La urmă trebuie să puie aşa: „ Cu jele mă închin la faţa dumnitale, eu, Minodora Lipan.” îi plăcea de Jănică al lui domnu Mironescu, căci scrie frumos şi nu întârzie. Îi scârţâie peniţa pe hârtie. Şi pe urmă-i citeşte zâmbind. Alţi scriitori din sat au obicei de pun vorbe de ale lor; dar aceea-i scrisoarea lor şi ea vrea să trimită o scrisoare a ei.

  Mai vrai lapte? Întrebă ea pe motănaş.

  Mai vrau, răspunse el subţirel.

  Ea-i turnă încă un firişor, apoi, c-o îngânare de cântec, se grăbi afară, ca să trezească din tohoarcă pe Mitrea argatul.

  III.

  Vitoria Lipan se îndreptă spre biserică pe ulicioare lungi şi cotite, apoi pe cărări printre grădini. Luneca din când în când prin mâzgă; dar altfel calea era curată, căci pietrişul şi nisipul sorbiseră zloata. Biserica era aşezată pe-un dâmb, cu ţintirimul împrejur. În apropiere, în dreapta, se ridica gospodăria părintelui Dănilă, cu case, şuri şi heiuri. (Heiuri – acareturi, dependinţe.) De partea cealaltă a bisericii mai era o căsuţă, ca o ciupercă singură pe toloacă. Acolo trăia baba Maranda. Vitoria avea treabă şi cu dânsa. Întâi se duce la părintele, să-i alcătuiască răvaşul. După ce înserează, trece la baba Maranda, pe întuneric, ca să n-o vadă nimeni.

  Ca să-şi pregătească toate din vreme şi cu rânduială, ocoleşte pe la crâşmă. Intră pe dindos, ca să nu mai aibă schimburi de vorbe cu unii şi cu alţii. Toţi o întreabă de omul ei. Ea trebuie să strângă din umeri, simţindu-se umilită şi ruşinată. Cu toate acestea râde şi le răspunde ager.

  Acuma însă n-are gust de vorbă. Pofteşte la dânsa, în odăiţa de din dos, pe domnu Iordan, crâşmar cuviincios cu obrajii rumeni şi cu pântecele mare abia stăpânit de chimir. El vine numaidecât, răzbind anevoie pe uşa scundă şi îngustă. Îi dă o gărăfioară verde, să i-o umple c-o litră de rachiu de cel bun. Cere hârtie şi plic pentr-o scrisoare. Vâră gărăfioară verde în sân şi poartă cu mare grijă între două degete ale mânii stângi, lângă piept, plicul şi foaia învelite într-o bucăţică de hârtie neagră. Aşa suie la casa popii şi cânii o întâmpină repezindu-se spre poartă buluc, cu larmă de lătrături.

  Ea dă glas şi bate cu braţul în poartă. Iese un argat buhos din bucătărioara din lăturea caselor celor mari. Se stropşeşte la câni, îi suduie şi zvârle în ei cu scurtături de lemn, pe care le caută la întâmplare aplecându-se în juru-i. Vitoria trece pe cărare la casele cele mari şi intră la cucoana preoteasă. Totdeauna, în zilele de lucru, o găseşte la stative, alegând scorţuri. E palidă, subţire şi uscată şi întruna se tânguie c-o voce slabă că nu-i prieşte aerul de la munte. Ea-i de loc din părţile deschise de la Prut, ş-acolo lumea-i altfel, între holde şi-n soare. Aici umblă şi vara cu caţaveică şi nu se mai poate încălzi. De douăzeci şi şase de ani şi-a părăsit neamurile şi nu s-a mai întors la ele. Şi părintele Irimia Iliuţ şi presvitera Măria acuma-s bătrâni şi nu mai pot călători cătră ea în munte. A dat soţului ei, părintelui Daniil, şase copii, toţi băieţi şi toţi voinici, cu obrajii pietroşi. Învaţă pe la şcoli, le merge bine la câmpie şi mai ales le merge bine la munte. Toată sănătatea şi tot sângele cucoanei preotese Aglaia au trecut în ei şi sporesc cu dobândă.

  Vitoria îi dă bună sară; îi sărută mâna. Cucoana preoteasă îi răspunde cu vocea-i bolnavă:

  Dumneata, Vitorie, ai treabă cu părintele.

  Da, am venit să mă mai sfătuiesc cu sfinţia sa şi să-mi mai scrie un răvaş.

  Bine, Vitorie; părintele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors din munte. A avut mult bucluc şi vorbă cu oamenii; dar cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toţi şi i-a împăcat. A mâncat, ş-acuma s-a fi hodinind.

  Se deschise o uşă şi s-auzi un glas gros:

  Care-i acolo?

  Noi suntem, părinte Dănilă.

  Aha! Dumneata eşti, Vitorie. Pofteşte încoace. Părintele Dănilă Milieş deschise larg uşa, ca pentru sfinţia sa. Îşi desfăcu şi braţele şi-şi flutură barba pe deasupra pante cului. Era un om mare şi plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strâns pieptănat şi împletit în coadă la ceafă.

  Dinţii îi străluceau sub tufele de păr ale mustăţilor. Vitoria intră şi închise uşa după dânsa. Preotqasa rămase