băieţi îmblau la vînătoare prin tundră, puniau laţuri printre tufe şi prindiau nişte păsări. Tot a doua zi mergiau şi controlau laţurile şi aducia cîte cinci şasă păsări, altădată şi mai multe, aşa că am început oliacă să mai împăcăm foamia. Eu după ce terminam lucru, mai luam de lucru de la femei rusoaice, tot aduse aşa ca noi, din Rusia, de la Astrahan, cu vro şiapte ani înaintia noastră. Ei de acuma stau mai binişor, mulţi dintre ei ţiniau vacă, ţiniau cîte patru şi cinci cîni voinici, tufoşi, cu care iama aduciau lemne din pădure, aduciau fîn de pe cîmp, orişice le trebuia lucrau cu dînşii. Primăvara îi tundia şi din lîna lor făciau culţuni, mănuşi. Eu luam de la ele lînă de aceia, o scărmănăm, o torciam şi. împletiam culţuni, mănuşi şi mai adăugam cîte ceva de ale gurii, cîte oliacă de lapte, mai şi cîte o pîne.

De acuma ne-am mai astîmpărat foamia, dară a început goleciunea. Cîte oliacă de straie ce-am avut pe noi cînd ni-au luat de acasă, s-au rupt. Li-am cîrpit la început cu petece pe dinlăuntru, dar iarăşi s-au mai rupt, li-am petecit din afară, dar acuma au rămas că nici nu mai aviam de ce prinde petecele. Să cumperi ceva, putiai să mori că nu găsiai nimic. Mă gîndesc ce-i de făcut, sîntem goi, toţi şi copiii şi eu. E prost de tot. De ce să te prinzi nici nu-mi pot închipui. Într-o zi vin băieţii cu nişte bucăţele de funie, lungimea cam 20-30 ţentimetri, şi îmi arată, iacă mamă funia asta, cum să desface poţi face aţă din ia. Eu îi întreb, de unde le-aţi luat. Şi ei îmi spun, iacă acolo la «maistercai»{27}, adică într-o casă unde se pregătiau «sîtele» pentru pescuit. Lucrătorii le descîlciau, le cîrpiau, le legau şi le pregătiau pentru primăvară. Ei tăiau capete mici de aţă şi le aruncau pe cele care nu le erau dc folos. Funiile celia erau făcute din mai multe aţe destul de subţiri sucite la un loc şi pe urmă mai multe jiţe{28} iarăşi sucite la un loc. Erau nişte funii albe şi netede. Le spun la copii, dacă sînt capete de aiestia şi vă dă voie să luaţi, mergeţi şi mai strîngeţi. Aşa că băieţii nu în mult timp au strîns destul de multe capete de funie. De acuma siara după lucru ni-am apucat cu toţii, am desfăcut capetele celea, am legat ciot de ciot, am făcut gheme şi m-am apucat de împlitit. Li-am făcut la toţi trei băieţii cîte o flănică. O trăgiau peste cap şi astupau zdrenţăle. De bună siamă, pe faţă să mai cunoştia că e împlitit, dar cînd o întorciai pe dos parcă era covor de cele persiane, căci la 20 de ţentimetri era tot un ciot legat, tăt era numai capete, dar eram mulţămită că şi atîta am putut.

S-a început primăvara, s-a gătit «mohul» de cărat şi pe mine m-au dat de acuma la alt lucru. M-au pus «storoj», adică păzitor la bază, adică la «scladu» cu pîne. Eram trei femei şi făciam cîte opt ciasuri în trei schimburi, cum îţi venia rîndu, cînd noaptia cînd ziua. Sacii cu pîne şediau sub cerul liber, îi ploua, îi ningia, îi jiscolia. În fine făina nu să strica, decît prindia o coaje împrejurul sacului. Într-o zi îmi spune «nacialnicu» care era acolo, uite ce-i, dacă vrei, după ce termini ciasurile de lucru aice, ia saci de aiştia deşerţi, spală-i, cîrpeşte-i, ca să-i putem trimite înapoi. M-am gîndit, bine că nu-i cu forţa şi încă mă întrebi dacă vreu. M-am prins eu şi am luat. La o sută de saci, da un sac pentru petece. Am luat eu o sută dc saci, i-am dus acasă, dar fiecare sac trebuia întors pe dos şi ras cu cuţitu. M-am năcăjit aşa cum am putut, mai îmi ajuta băieţii a rade. Coaja ceia ce o rădiam, o puniam în ceva şi să muia bine, eşiau diasupra aţăle care se rupiau de pe sac. Scurgiam încet ce era pe deasupra şi ceea ce rămînia mai des cociam turte pe plită şi mîncam aşa de cu mare poftă că astăzi nici colacul nu îmi pare aşa de bun. Mergiam la rîu, îi spălam, îi uscam şi apoi îi cîrpiam. Dară nu mai rupiam sacul care mi-l da pentru petece, cîrpiam cu ce putiam şi sacul mi-l opriam mie. Aşa am petrecut multe sute de saci, pînă mi-au rămas mie vro opt saci. Acuma m-am gîndit că am să fac ceva de îmbrăcat la copii. I-am descusut, i-am spălat bine şi, ca să le schimb oliacă coloaria, am juchit nişte coaje de pe lemne verzi, am fert-o bine, am mai pus nişte cenuşe, nişte fer ruginit, pe urmă în apa ceie am pus sacii. Au stat o zi întriagă în apa ceia. Cînd i-am scos, aviau o culoare mohorîtă, cafinie, nici nu ştiu ce nume să-i pun, în fine, era schimbată coloaria sacului. Mai departe mă gîndesc ce-i de făcut cu ei.

S-a început primăvara. Pe malul rîului să pregătesc bărcile care au de mers la pescuit, se leagă «parosăle», căci după cum am spus bărcile erau pe atunci mînale de vînt. Pe barcă era un stîlp înalt, aşa cum ar fi un stîlp de la telefon, aşezat bine în mijlocu bărcii, pe stîlp mai erau puse nişte rotiţe, pe care erau aşezate funiile cu care conduciau «parosu». Cînd îl rădicau sus tare, cînd îl dau mai jos, după cum era vîntu de tare. Trebuia să ştie bine a conduce, căci dacă venia împotriva vîntului şi nu ştia ce să facă cu «parosu», putia să răstoarne barca. În fine, la pregătitul acesta legau cum le trebuia şi tăiau bucăţele mici de funie şi le aruncau jos. Care picau pe mal, care în marginia apei, dar aistea funii erau mai mult de buci{29}, nu erau de vată. Am mers eu şi am strîns multe bucăţele de funii, li-am mai spălat în rîu, căci erau călcate şi pline de glod. Am venit cu ele acasă,