li-am uscat, li-am desfăcut, li-am scărmănat şi li-am făcut înapoi buci. Am luat sacii cei văpsiţi şi bucii care i-am scărmănat şi am mers la o femeie care cosia la maşină. M-am înţăles cu dînsa să-mi coase două pufoici şi două părechi de pantaloni din sacii ceia. Am pus în mijloc buci şi două rînduri de sac, să fie oliacă cald. Eu i-am lucrat ei în loc, i-am împletit mănuşi şi culţuni din lînă de cîne. Cînd mi-a gătit de cusut, i-am îmbrăcat pe cei doi băieţi mai mari cu pufoaică şi pantaloni. Nu mai curiau petecele de pe ei. Mi-a părut că cu costum şi baston i-am îmbrăcat. Am mai luat cîteva sute de saci, am spalat şi am cîrpit pînă mi-am mai şpăruit cîţiva saci şi mi-am făcut şi mie o rochie şi aiestuilalt băiet o păreche de pantaloni. Aşa am învălit oliacă goleciunea.

Dar eram slăbiţi din puteri, că abia tîrîiam picioarele după noi. Astîmpăram noi foamia aşia cu ce putiam, dar nu mai avia corpul nici un fel de vitamină, căci de acuma trecuse cîţiva ani şi noi nu mai văzusem legume sau fructe proaspete. Dacă aducia ceva producte uscate, ciapă uscată, usturoi uscat, cartofi uscaţi, nici asta nu era pentru lucratori, ci pentru «nacialnici». Aşia că lumia a început să se îmbolnăvească. La început eşiau nişte pete vinete pe picioare, îţi era aşa de somn că mergînd pe picioare dormiai. Apoi se îmflau gingiile în gură şi să înegriau, dinţii se clătinau toţi ca mărgică, părul din cap totul pica. Dc acuma vedem noi că e prost, cît nu te-ai lupta, totuşi te dovedeşte. Ni-a spus nouă lumea ceia care era adusă cu vro şiapte ani înaintea noastră: mergeţi pe tundră şi strîngeţi «iagăde» şi mîncaţi cît mai multe «iagăde», căci numai cu asta o să mai potoliţi boala aciasta. «Iagădele» erau nişte fructe sălbatece, de mai multe feluri, care creştiau pe tundră, dar nu pe tăt locu, trebuia să le cauţi. Erau un fel care veniau mai degrabă, prin luna lui august erau coapte. Acestora le zicia «moroşcă». Erau în formă aşa ca murea, boabele lor numai că erau galbene cînd să coceau. Erau altele care le zicia «gulubiţă». Erau nişte bobiţe albastre. Erau încă un fel care să cociau toamna tărziu, prin luna lui septemvrie. La astea le zicia «brusnigă» şi erau nişte bobiţe roşii cam acre, dar pe aiestia le putiai păstra şi pe iarnă. Am văzut noi că nu-i încotro şi trebuie să căutăm să strîngem.

Dar era încă devreme, numai ce s-a topit omătu şi s-a dus ghiaţa. Era cam pe la începutu lunci iunie, căci aşa să ducia ghiaţa de pe ape pe acolo. Pînă la jumătatea lui iunie să curăţiau apele şi să porniau pescarii la pescuit. Mergiau prin luna lui iunie şi să întorciau pe la sfîrşitul lunii septemvrie.

Cînd venia ziua să se porniască, erau toate bărcile pregătite, tineretul să încărca pe bărci, familiile care rămîniau se strîngiau toate pe malul rîului şi-i petreciau. Cei tineri de pe bărci îşi făciau curaj şi mai glumiau, mai cîntau, dar familia care rămînia plîngiam şi ne ştergiam de lacrimi. Îi petreciam pe malul rîului pînă intra în apa cea mare, ce se chema Obi. Mai şediam pe malul apei, îi petreciam cu ochii cît îi putiam vedia. După ce să depărtau şi nu-i mai putiam vedia, ne întorciam ştergîndu-ne de lacrimi. Au plecat şi ai mei, cel mare a mers la pescuit, iar al doilea, nu avia încă putere de pescuit, dar a mers «matros» la o barcă, care cara peştele de la pescari. Am ramas numai eu şi cu acel mai mic băiat. Lucram mai departe pazîtor, «storoj» cum ne zicia acolo.

A venit şi timpul «iagădelor» şi am început să strîngem «iagăde». Dar pe aproape, împrejurul «pasiolcei» unde traiam, nu putiai strînge multe, căci eşia fiecare babă, copii mai mici şi le culegiau. Ne-am sfătuit cîteva femei, căci una singură parcă te lua groaza prin pustiul cela, şi mergiam cîte şiapte, opt şi zece chilometri depărtare, unde putiam găsi mai multe şi mai frumoase. Puniam o vadră de aiestia care să aduce apă într-un sac, cu o aţă legam bine două cornuri în partea de jos a sacului şi pe urmă, cu amîndouă aţele la un loc, legam gura sacului, îl puniam pc spate şi vîram mînile pe după cele două aţe. Avea forma ruczacului, căci altfel nu putiai să mergi aşa mare depărtare. Şi încă dacă ar fi fost pe drum vîrtos, putiai merge mai bine, dar pe tundră era «moh», şi era moale. Cînd călcâi te cufundai pînă aproape la ghenunchi şi era foarte greu de mărs, să tragi picioarele tăt timpu aşa în sus. Afară de asta mai întîlniai mlăşniţi, băltoage, pe care nu avei pe unde le înconjura, trebuia să te vîri prin ele, să te uzi bine. Aşa stătiam toată ziua şi strîngiam, pînă umpleam vedrele, una în spate şi alta în mînă. De strîns le strîngiam încet şi umpleam vedrele, dar la întoarcere era tare greu. Obosiţi de drumul greu, flămînzi, slăbiţi din putere, abia puteai merge cu sloboda prin «mohul» cela, nu încă şi cu vedrele pline. Dar aşia îmi strîngiam toată puterea cît mi-a mai rămas şi căutam să strîng cît mai multe, să avem şi pe iarnă oliacă, să putem scăpa de boala care ne strîngia.

Îmblînd aşa pe tundră, într-o zi ne slobozim într-o vale, amăgindu-ne că tot găsiam «iagăde» în partea ceia. Mergeam aşa cu capu în jos, tot strîngînd. Deodată ne rădicăm şi în faţa noastră vedem nişte lemne, nişte hodorobeie. Nici nu ne-am dat siama bine ce poate fi aceia, cînd ne uităm mai bine, erau trei trupuri moarte, aşezate pe trei «nărţi» adică trei sănii, la care se înhamă «oleni»{30}. Pe lîngă trupurile celia, mai era pus cîte un topor, un cuţit mare pus în tiacă, strachină, lingură, căte o litruţă de băut ceai şi mai ceva «bojoghini», nişte piei de «oleni» puse grămăjoară.

Aceia erau trei «neniţi», mai le ziciau «tuzemţi». Aceasta era naţia de oameni