care trăiau pe locurile celia pînă ni-au pus pe noi acolo. Erau un fel de oameni sălbatici, îmbrăcămintia lor era toată numai din piei de «oleni». Se hrăniau cu mîncăruri mai mult crude, came crudă, peşte crud. Trăiau în «ciumuri», aşa le zicia, nişte corturi, care le făceau iarna din piei de «oleni», iar de vară, din coaje de misteacăn. Puniau nişte druci în picioare, iarna îi învăliau împrejur cu piei de «oleni» cusute una de alta, dar drept în sus, cînd te uitai, putiai număra stele pe cer. În mijlocu «ciumului» şedia legat cu sîrmă un cazan, sub care făciau focul şi ferbeau ceai. Împrejurul «ciumului» erau aşternute piei de «oleni», pe care se culcau femei, copii, toată familia cîţi erau. Pe timpuri, înainte de revoluţie, ei trăiau foarte bogaţi în felul lor, aviau turmele lor de «oleni», să ocupau mai mult cu vînatul. Vînau felurite sălbătăciuni şi veniau negustorii la ei acolo, le aduciau felurite flinticuşuri, lucruri de nimica, cu cari îi amăgiau. Femeilor lor iubiau să-şi lege la păr fel de fel de zurgălăi, iar barbaţii cei tineri iubiau tare curelele cu bumbi şi lanţugele. Dacă ar fi avut cît de multe, toate le aninau de cureaua cu care să încingiau. Dacă mai aveau un cuţit pus în tiacă, erau tare mîndri. Cu nimicuri de aiestia luau de la ei «puşnina» toate blănurile ce vînau, căci ei nu ştiau să le puie preţ. Acum după revoluţie i-au strîns şi pe dînşii cu şurubul. Turmele dc «oleni» le-au luat la stat, li-au lăsat numai cîte cinci sau şiase capete de «oleni», să aibă pentru carne. Pieile ce le vînau le lua la stat şi nu mai putiau face nimic. Tot ce lucrau era pentru stat. Statul de acuma a început să-i mai civilizeză. Pe copiii lor i-au strîns şi i-au dat la şcoală să înveţe, i-au îmbrăcat cu cămaşe, pantaloni, i-au pus în paturi, ceia ce era pentru dînşii neplăcut.

Aşa că cele trei trupuri ce le-am întîlnit noi în tundră erau din naţia asta. Aşa le era obiceiul lor, cînd muria unul dintre ei, îl punia pe «narta» cu care a lucrat el cu «oleni», şi lîngă dînsul punia tot ceea ce a fost a lui. Era tras cu «narta» undeva departe în tundră, dar nu era voie să-l îngroape în pămînt. Aşa era legea lor. Noi cînd am dat cu ochii de trupurile cclea, eram vro patru femei, ni-a prins o groază, o frică, că nu mai ştiam ce-i cu noi şi cît mai repede să fugim de acolo. Pe urmă îmblînd după strîns «iagăde», am mai întîlnit în mai multe locuri aşa ceva, dar de acuma nu ne mai era aşa frică. Ne ţiniam firia, dar tot ne ţiniam una de alta, nu cumva să ne despărţim Doamne fereşte. În timpu cela să mai fi văzut vro mişcare ceva, putiam să leşinăm cu totul în pustiul cela. Pline de frică, ne întorciam cu povara noastră spre casă, gîndind că mai mult nu mai mergem să tragem aşa mare frică. Dară mai trecia o zi şi ne răzgîndiam.

Cu toată frica şi greutatea, dar dacă nu am strînge noi acuma, cînd se găsesc, pe urmă n-ai de unde să le iei. Aşa că dacă am strîns, am mîncat cît am putut, am trimăs şi la băieţi pe mare. Încet a despărut boala dintre noi. Dinţii au început să se întăriască, petele de pe picioare au dispărut, ne simţiam cumva mai bine. Nu ai zice, dar tot erau fructe proaspete în care era oliacă de vitamină. Am pregătit oliacă şi pentru iamă să avem cu ce ne apăra de «ţînga», adică de boala asta care era pe acolo.

Băieţii cei doi mai mari lucrau pe mare, eu lucram mai departe «storoj», adică păzitor la bază unde aduciau vapoarele toate produsele pentru lumia de acolo. Îl mai aviam pe băietul cel mai mic cu mine şi împingiam aşa cum putiam zilele.

Mai spre toamnă, pe la sfîrşitul lui septembrie sau dacă era toamna mai lungă, la începutul lui octombrie, se întorciau pescarii de pe mare. Au venit şi cei doi băieţi ai mei şi au adus cîte oliacă de peşte proaspăt. Cu toate că era tare strict, dar vorba bătrînească zice că lupul, cînd e flămînd, nu caută că oile îs numărate. Aşa era şi cu noi. Au adus cîte oliacă de peşte, mai era oliacă de «iagăde» şi de acuma mai putiai ocoli oliacă foamea.

Lucram aşa cum spuneam ca paznic. Nu era deloc plăcut, pentru că erau timpuri grele şi flămîndă era toată lumia. Dacă voia cineva să-mi facă vreun rău, ce însămna o femeie în timpu nopţii, căci ea să număra că păzeşte toate produsele. Ni-au pus un fer sus şi cu altul să bătem în el, să dăm alarmă dacă vine cineva să între acolo. Dar bineînţăles că cine vine să facă rău, ştie el cum. Nu mai ai timp, nu te lasă să dai alarmă. Dar, mulţămim lui Dumnezeu, nu ni s-a întîmplat nimic. Pînă nu s-a întărit gerul tare, a fost bine, dar de prin luna noiembrie a început a se rădica gerul pînă la patruzeci de grade şi, pe lîngă ger, vînturi şi viscol. Întăilia şi al doilia schimb trecia mai uşor, dar cînd venia rîndul să faci a treilia schimb, noaptia de la 12 ciasuri, cînd toată lumia se oploşia pe lîngă sobe cum putia mai la călduţ şi tu singur trebuia să te îmbraci, să ieşi la post... Era cîte o noapte cu ger aşa de mare şi cu viscol, acolo-i zicia «buran», de te gîndiai, mai bine ar fi să mori decît să te chinui aşa. Şedeai opt ciasuri clănţănind din dinţi. Îţi da o îmbrăcăminte din piei de «oleni», adică acea îmbrăcăminte era pentru toate trei schimburi. Cînd mergeai să primeşti postu, acela pe care îl schimbai să dezbrăca şi îl îmbrăcam eu sau cel care primia postu. Îmbrăcămintea ceia era cusută din piei de «oleni», aşa cum purtau «tuzemţii», şi cînd te îmbrăcai cu dînsa o trăgiai peste cap. Era cusută