cu părul deasupra, iar pe dinăuntru era pielea goală. În părul cela de deasupra se bătia omătul, iar de la corp să încălzia puţin omătul şi pielea ceia, că se făcia ca o coaje de ghiaţă. Cînd o trăgiai pe tine, simţiai numai o greutate de te dureau umerii, dar căldură nu-ţi mai da nimic. Dar nu aveai ce pretinde nimic, căci ţi-a dat «gusi» de îmbrăcat, căci aşa-i zicia la îmbrăcămintia ceia.

Aşa am îndurat pînă pe la sfîrşitul lunii lui decembrie, în anu 1944. Pe la sfîrşitu lunii decembrie m-am îmbolnăvit de tifos. La început am simţit cînd mă pregătiam să mărg la lucru că m-a cuprins o timpiratură mare şi a început capul să mă doară. Eram de acuma îmbrăcată să plec şi dacă nu am mai avut putere m-am prăvălit pe pat. Au mers femeile cu care trăiam în casă, mai întăi la «cantoră» şi au anunţat că eu nu pot merge la lucru, să trimată pe altu în locu meu, căci acolo aştepta un om ca să-l schimb. Au mai chemat şi doctorul să mă vadă, că de altfel nu îmi da crezare că nu pot merge. Doctorul cum m-a văzut a spus să mă duc degrabă la spital. Spitalul nu era departe, tot acolo în «pasiolca» unde trăiam. M-au dus doi de subsuori, m-au ajutat căci eu nu mai aviam putere să merg. Ţin minte cum m-a dus, cum am ajuns la spital, cum m-a dezbrăcat din hainele mele şi mi-a dat cămaşe din spital. Cînd m-a dezbrăcat am văzut că trupul meu era tot pete. M-au pus în pat şi m-am culcat şi mai mult nu am ştiut nimic ce s-a petrecut cu mine. Cînd am deschis ochii, m-am uitat roată, a venit la mine o femeie care lucra acolo ca «med sestra», cum s-ar zice ca soră de caritate. Era tot aşa adusă ca noi şi vorbia româneşte. Mă întriabă ce faci Ană, căci numele meu e Aniţa, şi parcă am cunoscut pe faţa ei că era bucuroasă. Eu am întrebat-o pe dînsa ce zi avem astăzi şi ce dată. Ea mi-a spus că astăzi este joi şi data 14 ianuarie 1945. Şi m-a cuprins şi m-a sărutat şi îmi spune, iacă Ană, de acuma le-am dobîndit şi eşti a noastră, căci ni-era milă de copii cum veniau în fiecare zi şi tot întrebau ce-i cu mama. Noi ce-am putut să le spunem, că nu aviam nici o nădejde, dar tot îi bucuram cu vorba. Acum a trecut tot ce a fost mai greu. Şi din ziua aceia am început să mănînc cîte oliacă, căci au fost trecut doauă săptămîni de cum am întrat eu în spital şi nu am fost mîncat nimic.

Cum am întrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gînd mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămîie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Aşa de amărîtă şi cu gîndul ista m-a dovedit timpiratura şi mai mult nu am ştiut nimic două săptămîni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: tu vrai aşa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ţi trupul şi du-te. Parcă trupul îmi era despărţit de mine. Atunci eu ma gîndesc: cînd mi-a zis, ia-ţi trupul şi du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri şi toate erau la fel. Şi parcă îndată mi-a dat în minte că uşor pot să-l cunosc care e al meu, căci în aceşti ani cît am trăit la «sever», din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a eşit la mîna stîngă o gotcă. Era acuma cît un ou de găină de mare. Şi în momentul ista, cînd mi-a spus că dacă plîng şi îmi pare rău aşa tare după copii să-mi iau trupul şi să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-a dat în gînd cum să-mi cunosc trupul şi să mă întorc la copii, m-am trezit şi am văzut că mă aflu în spital. Tare mult timp nu mi-a eşit visul acesta din minte.

Am mai stat încă vro patru săptămîni în spital. Eram atît de slăbită că nu mă putiam ţinea pe picioare deloc. Mîncare aşa bună, ca să prinzi putere, nu era. Primiam pînia pe «cartucica» pe care o aviam de la lucru şi pe lîngă pîne îmi mai da oliacă de ceai, nişte caşe, adică crupe de pros ferte cu apă, asta se numia caşe. Cîteodată mai îmi da şi cîte oliacă de ciorbă. De acasă copiii sărmanii tot nu aviau ce să-mi aducă, aşa că de multe ori mă gîndesc că numai puteria lui Dumnezeu a făcut să mă lase în viaţă, să fiu între copii, căci tare multă lume a murit atunci de tifos.

Încet am început să pun picioarele în pămînt, dar nu mă puteam ţinea pe ele. După vro două săptămîni, am început să îmblu ca copiii. Mă ţiniam cu mînile de pat şi făciam cîte un pas. Încet am început să îmblu, temperatură nu mai aviam, dară de la boala asta mi-a rămas inima bolnavă. După o lună şi jumătate mi-a dat drumu acasă. Au venit copiii, m-au ajutat de subsuori şi am mers pînă acasă, că nu era departe. Am mai stat vro două luni acasă, căci eram slăbită pria tare. Mîncare din ce să prind putere nu era. Atît am avut noroc, căci mergiau băieţii la vînat, dar nu aviau cu ce. De armă nici vorbă. Să năcăjeau cu laţuri, dar nici acelia nu era din ce le face. Totuşi mai prindeau nişte «crupatchi», mai rar cîte un epure şi cu asta oliacă mai aviam cu ce schimba mîncaria.

Am stat aşa pînă aproape spre primăvară şi am eşit la lucru, că nu m-au lasat mai mult să stau acasă. Gerurile cele mai mari au fost trecut. Am mers tot la acel lucru pe care l-am făcut. Împingiam timpul cu greu, căci