S-a făcut vara. Băieţii cei doi mai mari au mers pe mare, eu am rămas iarăşi cu cel mai mic. A venit timpul «iagădelor». După ce terminam lucru, mergiam iarăşi cu vadra şi sacul pe spate după hrană. Dar acuma era mult mai greu. Nu mai putiam colinda toată tundra ca înainte. Luam şi băietul cu mine, mai îmi ajuta a strînge. Aducia şi el cîte oliacă, cît putia, dar pria departe nu mergiam, căci mă simţiam slăbită şi-mi era frică că m-oi depărta prea tare, mi s-a face rău şi nu oi putia veni înapoi. Totuşi am strîns cît trebuia pentru iamă. Mai trimitiam şi la băieţi pe mare.

A trecut aşa vara, s-a început toamna. Apele au început să îngheţe. Asta era pe la sfîrşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, aşa îngheţau apele pe acolo. Băieţii s-au întors bine, sănătoşi de pe mare. Au adus cîte oliacă de peşte şi era din nou acuma cu ce mai amăgi foamea. Eu mai lucram, dară îmi era peste putere. Am lucrat aşa pînă în luna lui noiembrie, pînă s-a întărit gerul. S-a urcat gerul la patruzeci de grade. Îmbrăcămintia îmi era slabă, dară sănătatia încă mai slabă. Nu am mai putut rezista. Fără să spun nimărui nimic, nu am mai eşit la lucru. Dară uitam să spun, în luna mai 1945 s-a terminat războiul. După terminaria războiului s-au întors cîţiva «gheroi», alţii invalizi, ca să le deie lucru bun, căci au luptat. I-au pus «nacialnici». Au picat doi chiar în organizaţia în care lucram eu şi, după cum am spus, cînd eu nu am mai eşit la lucru erau de acum «nacialnici» noi. Fără nici o vorbă m-au dat în «sud», adică să mă judece pentru că nu am eşit la lucru.

Peste vro lună de zile mă chiamă la judecată, tot acolo în «pasiolca» unde trăiam. Am mers acolo, era plin de lume, erau şi «nacialnicii» cei vechi cu care am lucrat pînă atunci. Ei au cercat să puie cuvînt pentru mine, să nu fiu judecată pentru că am lucrat tot timpu bine pînă atunci, dară aieşti «nacialnici» noi au strigat că trebuie să mă judece că am «naruşit zaconu», adică am calcat legia, să şed cel puţin un an de zile la închisoare, să fie «primer» şi pentru alţii, adică învăţătură, să nu mai lase lucru aşa cum am lasat eu. Atunci m-a luat la judecată, m-a întrebat cum şi de ce nu am eşit la lucru. Eu am spus totul adevarat, cum am fost bolnavă de tifos şi îs slabă din putere, de îmbrăcat n-am cu ce mă îmbrăca cald, gerul e peste patruzeci de grade, afară de «buran». «Buran» însiamnă vînt cu jicoală, dar asta aproape tot timpu era pe acolo. Aşa că nu prea aviau pentru ce mă judeca. Atît am rămas eu vinovată că nu am dat «zaivlenie»{31}, adică să mă deie din lucru. Şi m-au judecat să şed două luni la închisoare.

Cînd mi-au spus că trebuie să mă duc la închisoare, mi s-a făcut tare amar în suflet. Am suspinat adînc. Nu m-am gîndit alta decît la bieţii copii, că iarăşi trebuie să rămîie singuri. Căci orişicine îşi poate închipui că mama îşi dă şi sufletu pentru copii. Cît de mare foame era, cît de multă muncă şi greutate era, dară dacă eram toţi împreună ne mîngîiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile «nacialnicilor», împliteam mânuşi, culţuni, m-am mai învăţat a coasă oghialuri cu vată, aşa că mai adaugeam cîte ceva de ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieţii cînd aviau cîte oliacă de timp liber mergiau la vînat, aduciau cîte un iepure, mai nişte «crupătci», eu le pregătiam din ce să putia oliacă de mîncare, îi aşteptam cînd veniau flămînzi şi îngheţaţi de frig de la lucru cu ceva călduţ să mănînce, cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua de lucru. Eu mă bucuram şi mă mîngîiam foarte mult de purtaria lor, căci au fost copii foarte buni şi iubitori de familie.

Dară acum, cînd a venit ciasul să mă despărţesc de ei şi cînd mă gîndiam cine o să le poarte grijia, cine o să-i aştepte cînd or veni de la lucru, pe cine au să întrebe dacă este ceva de mîncare, cînd mă gîndiam la aiestea toate şi mă uitam la ei, mi se făcia rău la inimă, dar nu mai ziciam nimic din gură să-i amărăsc şi pe dînşii. Numai mă gîndiam la Dumnezeu, dăruieşte-mi doamne putere şi răbdare să pot trece peste toate cîte îmi stau înainte. Şi cu lacrimi în ochi mă rugam la Dumnezeu ca celor doi oameni care m-au îndreptat pe mine pe dmmul acesta, să mă despartă de copii, nu le doresc nici un rău, decît numai să ajungă să beie şi ei paharul de bucurie care îl am eu acuma. Eu am mai stat încă mai bine de o lună acasă între copii după ce m-a judecat, din cauza transportului, căci trebuia să mă ducă mai bine de optzeci de chilometri, pînă la raion. Acolo era locul de osîndă şi nu aviau cu ce să mă ducă. Vara mergia vaporu pe apă, dar iarna nu era alt transport decît «narta» cu «oleni», cu care îmbiau numai «tuzemţii» cei sălbatici care locuiau pe acolo. Şi din cauză că erau mari «buranuri», aşa le ziciau acolo la viscole şi geruri mari, de nu putiau îmbla nici «tuzemţii», din cauza asta m-au amînat şi pe mine.

Dară, iacă într-o bună zi, pe la sfîrşitul lunii martie, apare o «nartă» cu «oleni» la uşia casei şi întră un miliţian în casă şi îmi spune: de acuma îmbracă-te şi mergi cu noi. Mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, dară mi-am ţinut firea să nu rămîie copiii cu totul amărîţi. Dar m-am gîndit în gîndul meu, ajută-mi Doamne să beu păharu care mi-i împărţit, căci văd că n-am scăpare de el. Era către siară şi, pînă m-am îmbrăcat, au venit şi copiii de